Au trecut 28 de ani de la cea mai sângeroasă mineriadă. În iunie 1990, reprimarea brutală a manifestanților din Piața Universității a avut drept consecinţe, potrivit procurorilor, moartea prin împuşcare a patru persoane, vătămarea a aproape 1.500 şi lipsirea de libertate abuzivă a altor peste 1.200 de oameni. În 13 iunie 1990, cel puţin zece trenuri de călători, unele cu câte 15 vagoane, au fost puse la dispoziţia celor aproape 20.000 de mineri din Valea Jiului şi a muncitorilor aduşi din mai multe zone ale ţării pentru a participa la acţiunile de opresiune împotriva celor care manifestau în Piaţa Universităţii.
Ziarele locale din Hunedoara au mobilizat prin articole instigatoare populația împotriva manifestanților din Piața Universității. „Ieri, în capitală, elemente extremiste s-au dedat la acte huliganice deosebit de grave, devastând televiziunea, incendiind instituții de stat și mijloace de transport ale forțelor de ordine, molestând și agresând ostași, ziariști, cetățeni”, arăta titlul unui articol pe prima pagină în ziarul Cuvântul Liber, din 14 iunie 1990. În continuare, publicația județeană urmașă a „Drumului Socialismului” prezenta comunicatul Președintelui României: „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului și Televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”, informa Cuvântul Liber.
Ziarul local și-a trimis un corespondent în Capitală, pentru a relata despre protestele din Piața Universității și isprăvile minerilor. Au fost omise actele de violență cu care au fost reprimate acțiunile din Piață, în schimb manifestanții anti Guvern au fost diabolizați.
„Locuitorii Capitalei, toți cetățenii României, au fost siliți să trăiască o zi și o noapte de groază, timp în care grupuri de indivizi dezlănțuiți, unii în stare de beție, drogați, înarmați cu sticle incendiare, cu pietre și cărămizi, cu cuțite și răngi metalice, cu alte obiecte contondente s-au năpustit cu ură și furie asupra Pieței Universității (abia degajată și curățată), asupra forțelor de ordine, asupra clădirii Ministerului de Interne, Poliției Municipiului București, Serviciului Român de Informaii, Casei Centrale a Armatei și a altor instituții de stat vitale țării”, relata reporterul Gheorghe Ilinca, în articolul „Zile de groază și de speranță”, din 15 iunie 1990.
„Guerilla urbană a încetat. În capitală e iarăși liniște”, informa Cuvântul Liber, în numărul următor. „Pe la miezul nopții, minerii sunt pentru locuitorii capitalei prezența cea mai frecventă. De cum au venit au împrăștiat și dezarmat bandele de torționari, bișnițari și huligani, incendiatori ce au agresat și terorizat Guvernul, Televiziunea, au dat foc sediului Poliției, au transformat centrul Capitalei într-un infern”, comenta corespondentul ziarului din Hunedoara. „La sediile PNL și PNȚ c.d., în tocurile ferestrelor sparte stau minerii în ciorchine și salută trecătorii. La sediul PNL au găsit mari sume de bani falși, presa cu care erau tipăriți, manifeste instigatoare. La sediul PNȚ c.d. au descoperit mii de seringi (bănuiți pentru ce), valută, medicamente și arme”, completa corespondentul.
„Adio Golania” și „Țara vrea liniște”, au fost titlurile altor articole de primă pagină din ziarul județean, în care erau înfierați manifestanții, numiți, printre altele, „sărmanii mercenari ai foamei în numele unor idealuri stupide”.
