† G U R I E ,
prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al Devei şi al Hunedoarei,
Preacucernicului cler,
Preacuviosului cin monahal şi
Dreptmăritorilor creştini:
caldă îmbrăţişare cu prilejul Crăciunului,
şi sfânt îndemn spre a face paşi fermi
spre mântuirea adusă în lume de Pruncul Hristos,
Cel născut astăzi în iesle!
Iubiţi credincioşi,
Văzându-l pe Pruncul Iisus în iesle, văzând-o pe Maica
Domnului îngrijindu-l cu tandră afecţiune maternă, văzându-l
pe Dreptul Iosif însoţindu-i cu atâta grijă protectivă, înţelegem
care ar fi climatul emoţional care trebuie să fie specific
familiilor care se doresc a fi creştine; acest climat trebuie să
fie caracterizat de o singură energie dominantă: dragostea,
exersată atât pe orizontală (între membrii familiei), cât şi pe
verticală (cu Dumnezeu). Nu trebuie uitat că dimensiunea
orizontală a iubirii izvorăşte din dragostea care-L coboară pe
Maica Pruncului Iisus – o invitaţie la echilibru, discreţie şi
cumpătare
– Femeia creştină – izvorul dragostei jertfelnice pentru familie –
Dumnezeu şi-L face Om. Doar această dragoste dumnezeiască
se face cu adevărat scut şi adăpost firii omeneşti. Sub aripa
dragostei dumnezeieşti, ne spune colinda, Pruncul este în aşa
fel ocrotit, încât „vântul bate, nu-L răzbate, / Neaua ninge, nu-L
atinge / Laudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi!” (colindul „Astăzi
s-a născut Hristos”).
Dragostea adună la un loc cerul şi pământul! Colinda
înregistrează că, odată cu Întruparea lui Dumnezeu în ieslea
Betleemului, lumea cerească coboară alături de Maica Sfântă
pentru a alcătui un sobor al dragostei ocrotitoare pentru Noul-
Născut: „Cine Îi cânta, cine-L preamărea? / Îngerii din cer
veniră, / Vesele cântări doiniră / Pruncului Iisus, / Micului
Stăpân” (colindul „Ce-aţi văzut păstori?”); „Copilaşul când
plângea, / Puiul când plângea, / Maica Sfântă lin cânta, / Maica
lin cânta. / Linu-i lin şi iarăşi lin, / Bate vântul frunza lin, / Lin
şi iarăşi lin” (colindul „Sus la Poarta Raiului”).
Doar dragostea care L-a făcut pe Dumnezeu să Se nască şi
să crească pe pământ (în lumea noastră) poate genera dragostea
care să ţină veşnic casa soţilor şi care să aducă naşterea de copii.
Dragostea ne poate ajuta să percepem corect, pozitiv, realitatea.
Dacă vedem realitatea înconjurătoare cu ochii „îndrăgostitului”,
lumea este fermecătoare, iar viaţa – cu adevărat – vrednică de a
fi trăită. Dacă o privim „cu ochelarii” omului egocentric, lumea
este o „vale a plângerii”, un adevărat iad, şi „mai bine ar fi fost
să nu ne fi născut”. Energia dragostei schimbă deci percepţia
realităţii. Cu cât iubim mai mult, cu atât îmbibăm cu mai
mult sens existenţa noastră şi a semenilor. Cu cât suntem
fiinţe reci, neatinşi la inimă de flacăra iubirii, cu atât suntem
mai nefericiţi, mai paralizaţi în acţiuni, mai dezamăgiţi de
viaţă, mai lipsiţi de poftă de a continua, având drept „dogmă”
inconştientă a propriei existenţe convingereacă „viaţa nu merită
să fie trăită!…”.
Dar ce este dragostea? Este energia care îmbibă cu sens
întreaga existenţă! „Dumnezeu (Însuşi) este dragoste” afirmă
Apostolul iubirii (I Ioan 4, 8). Când dragostea omenească
se înstrăinează de Dumnezeu, Izvorul veşnic şi nesecat al
iubirii, atunci ea devine săracă, neputincioasă şi se epuizează
sub aripa timpului1 (sub eroziunea unei inter-relaţionări de
rutină, a superficializării raporturilor, a atenuării respectului
reciproc, a neîncrederii2, a unei intimităţi rău înţelese, a suprasaturaţiei
păcătoase). Dar dragostea este şi regenerabilă, prin
întoarcerea la Dumnezeu în experienţa rugăciunii, în exerciţiul
postului, în gustarea înţelepciunii ascunse din cuvintele
Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi3, în spatele cărora se ascunde
1 Aceasta pentru că noi, oamenii, nu suntem surse (ontologice), izvoare ale dragostei, ci
doar „canale” ale ei, căi de comunicare a dragostei. Ea izvorăşte din Dumnezeu şi spre
ea suntem noi „programaţi” să tânjim. Este o „hrană” a psihicului care, ignorată pe
termen lung, anihilează robusteţea psihică şi nevrotizează fiinţa umană.
2 Neîncrederea în celălalt este la fundamentul geloziei; gelozia este o „iubire” patologică,
posesivă, desfigurantă: „Ca iadu-i de grozavă gelozia!” – exclamă Cântarea Cântărilor
(8, 6). Gelozia îl torturează pe celălalt, prin continuă învinuire, iar viaţa celor doi devine
o prigoană perpetuă (cu extensie în viaţa publică); „Gelozia este tiranul regatului iubirii!
– scria Cervantes; ea este cancerul dragostei conjugale; dacă nu va fi stârpită la timp, va
duce la dezintegrarea familiei”. Montesquieu îi compătimea pe cei geloşi: „Există oameni
foarte nenorociţi, pe care nimeni nu-i consolează: bărbaţii geloşi; alţii pe care toată lumea
îi urăşte: bărbaţii geloşi; alţii pe care toţi oamenii îi dispreţuiesc: tot bărbaţii geloşi”. Iar
Boileau sfătuieşte: „Fugiţi totdeauna de gelozie / A firilor vulgare, urâtă frenezie!”.
3 Prietenul cel mai bun este întotdeauna soţul, iar consolarea „cea mai întreagă”, soţia! –
spunea Tudor Arghezi. Bărbatul şi muierea într-o glăsuire să petreacă şi dragostea între
ei neclintită să se găsească – afirmă o zicală populară. Femeia câştigă inima bărbatului
ei mai puţin prin frumuseţea sa şi mai mult prin bunele purtări – zicea Sf. Ambrozie al
Mediolanului; Thomas Morus reia ideea şi o nuanţează: Soţia câştigă dragostea soţului mai
puţin prin farmece trupeşti, şi mai mult prin purtare cinstită, prin blândeţe şi respect”.
o autentică experienţă duhovnicească şi de viaţă. Se poate
întreţine prin gesturi gingaşe4 constante5. „Cine sta cu El, /
Domnul mititel? / Sta Maria, Maica Sfântă, / Sta Iosif cu faţa
blândă, / Sta şi se-nchina!” (colindul „Ce-aţi văzut păstori?”).
Dreptmăritori creştini,
Dragostea care face nemuritoare unitatea dintre soţi
poate fi ameninţată şi slăbită atunci când viaţa familiei se
înstrăinează de sfinţenie. Când soţii consimt la o viaţă în care
plăcerea pătimaşă reprezintă singura raţiune ce-i ţine la un loc,
dragostea se destramă. În mod deosebit femeia, soţia-mamă,
este chemată să susţină dragostea autentică. Soţia-mamă este
un adevărat preot al familiei! Ea trebuie să fie intransigentă cu
perspectiva pătrunderii subtile a oricărei patimi6 în propria
casă; în această privinţă ea are rolul de înger păzitor al vetrei
casei! Ea trebuie să ştie că orice patimă începe prin a fi o
simplă distracţie. Printre cele mai primejdioase, dar şi mai
uşor de pătruns patimi în viaţa soţilor, care macină dragostea
4 Darurile fac dragostea efervescentă; ele trebuie să „puncteze” traseul vieţii şi să
indice momentele de reper, memorabile (ziua de naştere, onomastica religioasă,
ziua căsătoriei, ziua primei întâlniri etc.). Sfântul Grigore de Nazianz spune că „nu
valoarea darului, ci intenţia celui care dă, aceasta naşte meritul”. Cf. Pr. Gheorghe
Paschia, Familia şi raporturile dintre membrii ei, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”,
București, nr. 5-6/1982, p. 102.
5 Ajutorul reciproc la treburile gospodăreşti zideşte comuniunea între soţi: „E o
adevărată frumuseţe şi o putere tare aşezată bine, răsplătitoare cu fapta pentru cei ce
se ajută unii cu alţii” – scrie Clement Alexandrinul. „Bărbatul este cheia casei”, iar „o
femeie vrednică este coroana ei”. Ibidem, p. 103.
6 Părintele Dumitru Stăniloae ne învaţă că orice patimă este o reorientare (greşită)
a elanului infinit pus de Dumnezeu în fiinţa noastră (spre a fi atraşi „magnetic” de
Divin), spre lucruri finite, trecătoare, perisabile, puţin valoroase sau chiar dăunătoare.
şi unitatea familiei, se numără beţia. Fericitul Ieronim atrage
atenţia în acest sens: „Vinul va fi întrebuinţat cu măsură,
potrivit cu vârsta, cu sănătatea şi cu temperamentul fiecăruia”.
Este adevărat că apetitul de vin poate apărea pentru a compensa
un gol afectiv, un sentiment de diluare a iubirii, când apare o
demotivare interioară. Ulterior însă, patima ia un control feroce
al vieţii: beţivul dobândeşte reacţii de nebun, nu-şi mai este
propriul lui stăpânIară Irod împărat, / Văzând că s-a înşelat, / Foarte rău
s-a necăjit / Oaste mare a pornit, / În Betleem a intrat, / Mulţi
coconi mici a tăiat. / Pân’ la paisprezece mii, / Toţi prunci,
mărunţei copii, / De doi ani şi mai în jos, / Ca să taie pe Hristos.
/ Muri în blestem de norod, / Nefiind el bucuros / De naşterea
lui Hristos (colindul „Trei crai de la Răsărit!”).
Atitudinea faţă de omul în stare de ebrietate trebuie să fie
înţeleaptă: „Beţivul nu se ceartă şi nu se sfătuieşte decât atunci
când este treaz” şi „omului beat să-i baţi în strună” – stipulează
înţelepciunea populară. Beţia este foarte periculoasă şi pentru
că, pe termen lung, ea duce la sărăcie: beţivul este devoratorul
mijloacelor de întreţinere, abdicând de la îndatorirea sa de
susţinător al familiei; din generator de resurse pentru familie
el devine consumatorul dominant dintr-o casă. Propria patimă
nesăţioasă devine totalitară şi atotdistrugătoare. „Numa’ omu’
păcătos / Le-a făcut toate pe dos / El uşa a încuiat, / Lăcaş
Domnului n-a dat!” (colindul „Din Raiul cel luminos!”).
7 „Beţia este diavolul voluntar care se introduce în suflet prin plăceri” – spune Sf. Vasile
cel Mare în Omilia contra beţiei. Sfântul Ioan Gură de Aur îl citează pe Seneca: „Beţia
este o nebunie de bună voie, o trădare a gândurilor, o nenorocire ridiculizată, o boală
expusă batjocurii, o îndrăcire de bună voie şi mai grea decât nebunia!”.
Soţia-mamă este cea capabilă să menţină în familie un
climat emoţional compatibil cu rugăciunea, meditaţia, pacea
etc.
8 Ea trebuie să ştie să fie un izvor continuu de dragoste şi
dăruire, un balsam ce alungă întristarea şi amărăciunea. Graţie
feminităţii ei, poate emana delicateţe şi sensibilitate, pregătind
inimile pentru primirea harului. În plan secundar trebuie să
se manifeste vocaţia ei de gospodină, puterea de a se exprima
în arta culinară, exerciţiul igienei casei, preocuparea pentru
curăţenie şi cochetăria aranjamentului locuinţei. Ierarhia
priorităţilor nu trebuie răsturnată. Femeia trebuie să se situeze
la punctul de intersecţie a vocaţiilor Martei şi Mariei. „Cine
coasă la fereastră / O coroană prea frumoasă? / Este Maica lui
Hristos, / Mesia, chip luminos. / Coroană de îngeraş / Pentru
Iisus copilaş, / Coroană de trandafiri, / Ce aveau să fie spini
(colindul „Coroană de trandafiri!”).
În familia de origine oamenii îşi petrec întreaga copilărie şi o
mare parte a tinereţii. Aici ei trăiesc un timp dilatat, întrucât atât
traumele, cât şi bucuriile par infinite în copilărie, interminabile,
nesfârşite. „Copile, cu ochi senini, / Tu iarăşi vii printre străini, /
În peşteră cu paie reci / Tu capul iarăşi ţi-l apleci. / Să te jertfeşti
Este perfect adevărată şi reciproca: o femeie certăreaţă constituie o povară psihică
strivitoare pentru soţ, stârpind nenumărate energii: „Mai bine să locuieşti în pustiu
decât cu o femeie certăreaţă şi care îţi face necaz” (Pilde 21, 19). Cearta presupune
revărsarea în casa preotului a unor energii satanice răvăşitoare: cuvinte grele, insulte,
sudalme, poate chiar injurii. Sfântul Ioan Gură de Aur atenţionează: „Nu vă certaţi
între voi, căci nimic nu poate fi mai amar decât cearta, nimic nu poate fi mai supărător
ca zâzania dintre bărbat şi femeie, căci certurile şi luptele pe tăcute contra persoanelor
iubite sunt pline de amărăciune” (Explicarea Epistolei către Efeseni, Omilia a 20-a).
„Mai bine pâine neagră cu dragoste curată, decât albă ca zăpada şi plină de sudalme”.
Pr. Gh. Paschia, art. cit., p. 105. Cearta este antecamera divorţului, a înstrăinării
interioare, prelungirea climatului de tensiune dintr-o casă constituind semnalul unei
despărţiri apropiate.
de mila lor, / Copil cu suflet plin de dor / Copilule, sărman copil,
/ Curat ca roua din april. / De câtă vreme tu petreci / La uşa
inimilor reci, / Dar câţi ţi-or mai descuia azi / Copil cu lacrimi
pe obraji…” (colindul „Copile, cu ochi senini!”).
Percepţia timpului este diferită în copilărie faţă de
maturitate. Tocmai de aceea climatul, atmosfera, trăirile din
copilărie îşi pun amprenta definitiv asupra unui om, marcându-l
psihic, pozitiv sau negativ, pentru întreaga viaţă. „Noapte de
vis, cu bucurii, / Ne simţim iar copii / Lângă bradul cel minunat
/ Toţi cu dragoste ne-am adunat / Noapte sfântă ai sosit / Visul
ni l-ai împlinit” (colindul „Noapte de vis”).
Dragii mei creştini hunedoreni,
Sfântul Apostol Petru ne propune grija pentru omul interior,
transferul ferm şi explicit al accentului de pe exterior pe
interior: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea
părului, atârnatul podoabelor de aur şi îmbrăcarea hainelor –,
ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă
a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei
care nădăjduiau în Dumnezeu” (I Petru 3, 3-5). Deci Apostolul
propune ieşirea femeii creştine din climatul concurenţial
specific lumii profane, în care „contează cine arată mai
bine”, iar acest „mai bine” e stabilit după criterii pur pământeşti,
după valori perisabile.
Adevăratele valori, cele cereşti, sunt cele pe care
Mântuitorul le-a proclamat în lume. Iată ce adevăruri subtile
proclamă colindul „Sara Crăciunului nost’”: „Iar oamenii din
cetate / I-au răspuns cu răutate: / «Du-te, du-te şi ne lasă / Că
n-ai loc la noi în casă!». / Atunci Preasfânta Fecioară / Ieşi din
oraş afară. / Şi-au ajuns la cei săraci, / La un grajd cu nişte
vaci. / Sosi vremea la Maria, / Ca să nască pe Mesia. / Şi-a
născut un prunc frumos / Şi-l numea Iisus Hristos. / Care, cu
puterea Sa, / Va înţelepţi lumea!”.
Să ne ajute Dumnezeu pe toţi să urmăm exemplul de
smerenie şi echilibru al Maicii Domnului, să convertim valorile
pământeşti în valori cereşti, să ne umplem inimile de dragoste
şi casele de bucurie sfântă, urmând îndemnului colindelor:
„Sculaţi creştini degrabă / Şi-aduceţi un prinos / Şi faceţi loc
la masă / Micuţului Hristos!…”.
Sărbători fericite! şi „La mulţi ani!”
† G u r i e ,
Episcopul Devei şi al Hunedoarei
