Între 1960 și 1989, mii de români și-au riscat viața, încercând să treacă Dunărea înot, în drumul lor spre libertate. Unii s-au înecat, alții au fost împușcați. Mulți au reușit. Între ei și hunedoreanul Adrian Bulacu. În 1989, se pregătea să dea la IEFS, după ce în urmă cu un an ratase de puţin intrarea la această facultate. O discuţie cu un prieten l-a determinat să se gândească din ce în ce mai mult la fuga din ţară. Fără să ştie prea multe despre felul în care erau păzite graniţele, Adrian şi doi prieteni ai săi au decis să îşi asume acest risc, deşi erau conştienţi că îşi pot găsi sfârşitul sub tirul de gloanţe al grănicerilor.

„Puteau să ne împuște grănicerii!”
În 1989, Adrian, Puiu şi Walter aveau 21 de ani şi o grămadă de vise. Primii doi se cunoşteau din copilărie. Visau din adolescenţă să fugă din ţară. Încet-încet, ideea de a fugi din ţară începuse să îl obsedeze tot mai tare: „Pe măsură ce se apropiau exame­ne­le, parcă, nu mai aveam chef de nimic. Mi se părea mult mai plauzibil să fug şi consideram că şansele mele să re­u­şesc să trec frontiera sunt mai mari decât să intru la IEFS”, spune Adrian.

Când şi-au făcut planul de fugă, nu aveau habar despre felul în care era păzită frontiera, mai bine zis drumul care mergea paralel cu Dunărea şi pe unde patrulau grănicerii. „Nu ştiam absolut nimic. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să ne uităm pe harta României, în Atlas. Aflaserăm că Du­nă­rea se poate trece cel mai uşor pe la Cazane, unde apa era îngustă, dar asta o cunoştea toată lumea. Ne imaginam că există patrule, că graniţa e foarte păzită. Cei care trecuseră şi fuseseră returnaţi se fereau să dea informaţii, dar nici noi nu aveam curajul să riscăm. Am fi dat imediat de bănuit. Auziserăm, de asemenea, că acolo unde apa era îngustă şi paza era sporită faţă de locurile în care lăţimea fluviului creştea. N-aveam nici o informaţie concretă. De asemenea, tot făcându-ne planul, ne-am gândit că, fiind vorba de graniţă, ar putea fi acolo grăniceri, poate chiar călare, cu câini după ei, şalupe etc. Noi eram si­guri că au de toate. Ne gândeam la tot ceea ce putea fi mai rău.”

Atât Adrian, cât şi Puiu şi-au anunţat taţii că vor să fugă din ţară. „De­ghi­zaţi” în turişti, cei doi au fost duşi cu maşina, la Herculane, de tatăl lui Adrian. Au urmat trei zile şi trei nopţi de luptă cu pădurea, cu teama să nu fie descoperiţi de grăniceri.

„Am mers prin pădure numai noaptea. Ziua stăteam ascunşi, pentru că ne-a fost clar că riscurile să fim prinşi erau foarte mari. Vedeam numai ciobani, pe care îi evitam. Stăteam ascunşi sub frunze, crengi, pe unde găseam o groapă sau un şanţ. În timpul rătăcirii am ajuns să dormim într-o noapte şi într-un cimitir. În întunericul nopţii nu am realizat unde suntem, iar dimineaţa am văzut că adormisem cu capul pe o piatră funerară. Atunci ne-am speriat.
Am cărat ceva mâncare cu noi, dar nu multă, pentru că planul nostru era ca în două nopţi să trecem Dunărea. Am mai pierdut însă, în plus, o zi şi o noapte. Am rămas fără mâncare, nu mai aveam nimic. Am văzut ciobani pe dealuri, dar nu ne-am apropiat de ei, ca să nu riscăm nimic. Când am ajuns pe ultimul deal am văzut grănicerii, foişoarele şi şalupa, am studiat cum se uitau, cum pă­zeau. Am stat ultima zi şi i-am ur­mă­rit, dar a fost greu să memorăm toate mişcările lor. Poate, dacă am fi stat două-trei zile, am fi înţeles mai bine ce se întâmplă, dar noi eram fără mân­care, fără nimic. Ploua. Mişcare pe apă am văzut de două ori în timpul zilei.

Ne gândeam că dacă până nu se întunecă nu mai vedem nici o mişcare – ne-am şi dus – pentru că era un interval bunicel de timp să reuşim să intrăm în apă. Noi ne-am dat seama, privind de sus, că acolo unde ajunseserăm Dunărea era lată, pentru că a trecut o şalupă şi se vedea foarte mică pe apă. Atunci am realizat că acolo pe unde eram noi, Dunărea era, de fapt, mai mult un obstacol natural şi le-am zis lui Walter şi lui Puiu că paza e slabă. Am stat până pe la 10 seara pe deal şi apoi am început să coborâm. Grănicerii patrulau pe drum. I-am văzut şi călare. Erau foişorul şi o barcă a grănice­rilor, ce se tot învârtea pe apă. Practic, acolo exista un fel de bază militară mai mică. Nu mai aveam nici o şansă să mergem mai încolo, îşi aminteşte Adrian Bulacu.

După mai multe peripeţii, cei trei prieteni au reuşit să treacă Dunărea înot, lăsând în urmă lagărul numit România, dar şi să scape de ar­mele grănicerilor. Dacă cei trei ar fi in­trat în raza puştilor grănicerilor, aceştia i-ar fi împuşcat, pentru că aveau ordin să tragă fără somaţie. Abia apoi trebuiau să mai tragă de două ori în aer, pentru ca la o eventuală anchetă să demonstreze că, totuşi, i-au somat pe fugari. După lungi pe­ri­peţii, Adrian a ajuns în Canada, Walter a încercat să treacă frontiera Iu­goslaviei cu Austria şi a fost împuşcat de gră­ni­ceri în picior, iar Puiu a fost returnat autorităţilor române.
„Miloșii” grăniceri
Adrian a fost printre cei norocoşi. El nu a mai făcut drumul înapoi spre România, dar peste 90 la sută dintre cei care reuşeau să fugă erau returnaţi autorităţilor române. Abia atunci aflau fugarii ce înseamnă cu adevărat răzbunarea grănicerilor. Fugarii erau preluaţi la frontieră, unde cătuşele erau schimbate cu câte o sârmă. De regulă, la predare participa câte un ofiţer, însoţit de câţiva soldaţi. De frica superiorilor, militarii ascultau fără să crâcnească ordinele.