A dansat cu cei mai valoroşi balerini din România anilor ’60. Când s-a lăsat de balet, s-a apucat de altele. Succesul i l-a adus coregrafia. A renunţat la Operă şi chiar la o carieră peste Ocean pentru că s-a îndrăgostit la Deva.
Este, pe scurt, povestea unui balerin – cândva, partener de scenă al celebrilor Francisc Valkay şi Oleg Danovski
Baletul este o artă care n-are nevoie de traducere. Un dans feeric într-o oră de linişte. Te prinde de suflet şi te înlănţuie pe veci. Când vorbeşti de el, îţi vine în minte imaginea unui dans graţios. În spatele cortinei însă, interpretarea lui e alta.
Baletul e pe lista celor mai dificile profesii şi puţini rezistă tempourilor severe de antrenament. Dincolo de mişcările graţioase se ascund ani de trudă şi ai nevoie de timp ca să faci piruete complicate fără să-ţi pierzi echilibrul – povesteşte un fost balerin al Operei din Timişoara.
În paşi de dans, cu aşii baletului
Vasile Chevereşan are 75 de ani şi s-a născut într-un sat din Timiş. La 20 de ani, dansa pe scena Operei de Stat din Timişoara, în producţii celebre – „Lacul lebedelor”, „Faust”, „Coppelia”.
„Am moştenit talentul de la tata. Eu n-am apucat să-l cunosc. A pierit pe front. Dar cine l-a văzut dansând, spunea că nu-l întrecea nimeni în tot Banatul. Cred că asta a contat mult pentru mine când m-am înscris la Şcoala de balet”, povesteşte bărbatul.
Tinereţea lui a însemnat balet. Mişcări suave pe o scenă unde păşea cu zâmbetul pe chip. Un zâmbet care ascundea lumii efortul şi munca din spatele dansului. E mândru că baletul l-a adus aproape de dansatori celebri. Francisc Valkay e primul care-i vine în minte.
„Valkay a fost printre primii mei colegi şi de numele lui se leagă cea mai strălucitoare perioadă a baletului românesc. Mi-l amintesc şi pe Gabriel Popescu – cel mai bun balerin pe care l-a avut România în anii ’60. Am colaborat cu el, în rol de prim-balerin, la ‘Lacul lebedelor’, al lui Ceaikovski. Nu pot să-i uit nici pe Iuliu Marpozan, Ioan Tugearu – de la Opera din Bucureşti, Petru Riteş – care a dansat 32 de ani pe scena timişoreană, sau Oleg Danovski – întemeietorul şcolii româneşti de balet modern. Cu el am făcut coregrafia la opereta ‘Lăsaţi-mă să cânt’, a lui Gherase Dendrino”, rememorează Chevereşan.
Un an care schimbă o viaţă
În balet, faima dansatorului piere odată cu trecerea anilor.
„La 45 de ani, nici cel mai talentat balerin nu mai e graţios. Nu-ţi rămâne decât să te retragi”, spune hunedoreanul.
El n-a apucat pensia de la Operă. A dansat 7 ani, a făcut câteva turnee în străinătate şi-a plecat din Timişoara.
„Am primit un post la Teatrul de Estradă din Deva. De fapt, era o detaşare de un an. Câştigam 800 de lei, ca la Operă, aşa că am acceptat. Am vrut, mai degrabă, să mă răzbun pe directorul Operei pentru că nu-mi dăduse rolul preferat în ‘Coppelia’. La urma urmei, nu-mi strica niţel dans la Estradă, după baletul clasic”, spune, zâmbind, fostul dansator.
Venirea la Deva însă avea să-i schimbe toate planurile. S-a îndrăgostit de o profesoară de sport şi s-a însurat, iar spectacolele de la Estradă au atras atenţia, iar Chevereşan a ajuns coregraf la Casa Judeţeană de Creaţie.
„Asta se întâmpla la finele anilor ’60. După Operă şi Estradă, descopeream folclorul. Pe atunci, exista o emisiune-concurs televizată, între toate regiunile ţării. Se numea ‘Dialog la distanţă’. Mai-marii Hunedoarei au socotit că sunt băiat talentat şi m-au transferat la Casa de Creaţie, ca să mă ocup de coregrafie pentru concursul cu pricina. După concurs, m-am trezit la Centrul de îndrumare a creaţiei populare” – îşi aminteşte hunedoreanul.
[wzslider autoplay=”true”]
„Ne uitam la Occident ca loviţi de bombe”
Timp de 15 ani, Chevereşan a lucrat cu ansambluri, folclorişti şi instrumentişti din Hunedoara, Alba şi din Mărginimea Sibiului.
„Atunci, fiecare întreprindere avea un ansamblu folcloric. La fel şi universităţile din Hunedoara şi Petroşani. Ca să nu mai vorbim de căluşarii cu care participam la toate festivalurile. Am lucrat cu Sever Tiţa şi Puiu Vasilescu. Noi am înfiinţat Festivalul ‘Căluşerul transilvan’. Este singurul care mai există astăzi. Ansamblurile s-au pierdut în timp, odată cu întreprinderile”, povesteşte fostul dansator.
Folclorul i-a adus lui Chevereşan mai mult succes decât baletul. Premiile ajungeau la Hunedoara după fiecare concurs, 
iar turneele în străinătate se ţineau lanţ – Ucraina, Iugoslavia, Polonia, Belgia. Chiar şi Danemarca, Suedia şi Norvegia.
Fotografiile din turnee şi premiile câştigate sunt cele mai preţioase amintiri pe care le are. Pe un toporaş din lemn e scris numele unui festival de la Zakopane, Polonia – din 1972, iar o plachetă rotundă dovedeşte un premiu câştigat la Charleroy, în Belgia.
„La fiecare turneu în străinătate aveam după noi o ‘codiţă’, care turna tot la Securitate şi la partid. De obicei, era unul dintre şoferii autocarului. Lucurile au mers bine până când am fost invitaţi în Danemarca. Urma să plec cu ansamblul studenţesc de la Institutul de Mine Petroşani. Era primul ansamblu de studenţi care ajungea în Europa Occidentală înainte de ’89. La început, prim-secretarul judeţului, Moga, nici n-a vrut să audă de turneu. Fiu-său, Lucian, făcea parte din ansamblu şi s-o fi temut să nu rămână pe acolo. Cu chiu, cu vai, ne-a lăsat să plecăm, dar ne-a dat pe cap şi un activist de-al lui. Ne-am întors toţi, slavă Domnului! Dacă pierdeam vreunul, nu mai aveam dreptul să ies din ţară 5 ani. Normal că mă temeam. Erau studenţi – băieţi citiţi. Dacă le venea vreo idee? Oricum, le-ar fi fost greu să se acomodeze. Occidentul însemna pentru noi o lume foarte diferită. Ne uitam la ea ca loviţi de bombe”, descrie Chevereşan turneul din anii ’70.
New York, New York…
Cariera fostului balerin şi-ar fi putut urma cursul la Bucureşti, iar mai târziu, în Statele Unite – dacă n-ar fi fost mâna destinului care să-l ţină legat de Deva.
Când faima i-a ajuns în Capitală, a primit un post la Institutul de Etnografie şi Folclor. L-a refuzat – mai mult de gura nevestei.
„Ei nu-i plăcea Bucureştiul – o lume nebună care te călca-n picioare dacă nu erai atent. Şi nici eu n-am insistat să plec. Mă cam temeam de necunoscut”, spune, astăzi, bărbatul.
Nici America nu l-a atras. Prin anii ’80, a avut ocazia să plece peste Ocean – coordonator al Ansamblului folcloric al românilor de la New York. N-are habar cum au auzit de el. Îşi aminteşte doar că a primit o invitaţie.
„Dar cum era să plec la capătul lumii? Aveam 35 de ani, o nevastă şi un copil de 5 ani, iar invitaţia era doar pentru mine. În plus, America îmi părea atunci ceva incredibil. Nu ştiam pic de engleză – doar ceva rusă, din şcoală. Nici măcar n-am talent la limbi străine. În final, am primit aprobare să plecat la New York cu toată familia. Dar era prea târziu. Mă râzgândisem”, spune Chevereşan.
Regrete
Acum îi cam pare rău după Lumea Nouă. Dacă ar fi ştiut ce vremuri vin, poate s-ar fi gândit mai bine! Cât despre Operă, spune că n-are regrete.
„Toată viaţa am avut un fix. Nu m-am întors niciodată din drum! O fi fost orgoliul”, crede bărbatul, care a renunţat şi la coregrafie cu câţiva ani înainte de pensionare.
Şi-a luat diploma de subinginer şi s-a angajat întâi la Mina Teliuc, apoi la fostul IPSRUM Deva. De aici s-a şi pensionat – în 1993.
„M-am apucat de minerit cu gând să fac rost de-o pensie mai bună, dar nu mi-a prea ieşit. La IPSRUM câştigam 4.390 de lei, iar pensia de acum e 1.700 de lei”, spune hunedoreanul.
Despre balerinul şi coregraful Vasile Chevereşan amintesc astăzi sute de fotografii, afişe şi programe de spectacole, dar şi 250 de articole publicate în presa vremii. Le păstrează pe toate într-o căsuţă din Vaţa de Sus – pentru că fac parte din cea mai frumoasă perioadă a celor 75 de ani pe care i-a trăit.
Azi-mâine, împlineşte 50 de ani de căsnicie şi se roagă la Dumnezeu să-i apuce – ca să poată sărbători cu nevasta, cu băiatul şi nepotul.
Iar dacă ar fi s-o ia de la capăt, de-un singur lucru e sigur. N-ar mai renunţa la balet!
