*Patru alpinişti au reuşit cea mai mare performanţă în alpinismul de altitudine din România – cucerirea vârfului Nanga Parbat, din Himalaya, pe ruta Schell, faţa Rupal
*Al nouălea opt-miar al lumii a fost escaladat după o expediţie de o lună, în care românii au reuşit să evite „la mustaţă” un atentat terorist
O mână de români a cucerit al nouălea vârf din lume ca înălţime – Nanga Parbat (8.125 de metri), din Himalaya, pe cel mai lung şi mai tehnic versant al muntelui.
A fost prima expediţie pur-tricoloră pe „Muntele Ucigaş”. Din ea a făcut parte şi un hunedorean. Aurel Sălăşan are 28 de ani şi retrăieşte momentele de glorie. S-a întors cu bine din Himalaya şi a bifat cea mai mare performanţă din alpinismul românesc, alături de alţi trei temerari – Zsolt Torok, Teo Vlad şi Marius Gane. Al cincilea membru al echipei, Bruno Adamcsek, n-a reuşit să atingă vârful, din pricina unor probleme de sănătate.
Nanga Parbat se află pe locul 3 în Top 10 al celor mai periculoşi munţi din lume – din cauza pantelor mari şi a pericolului de avalanşe. Pentru alpinişti, este unul dintre piscurile cel mai dificil de escaladat. Doar 300 de oameni au reuşit să-l cucerească până acum, în timp ce pe Everest au urcat peste 2.000 de pământeni.
De-a lungul timpului, cel puţin 60 de alpinişti au plătit cu viaţa curajul de a înfrunta Nanga Parbat. Riscul unui deces în timpul ascensiunii pe acest vârf este de 3 ori mai mare decât în cazul Everestului. Primul român care a escaladat „Muntele Ucigaş” a fost regretatul Mihai Cioroianu – într-o expediţie internaţională din 1997.
După 23 de ani
Nanga Parbat are 3 versanţi principali – Ra Kot, Diamir şi Rupal. Alpiniştii români au ales ruta Rupal. Decizia a fost luată pe 1 mai, la puţin timp după ce prima tabără de pe ruta Diamir – considerată cea mai sigură, a fost luată de o avalanşă.
„Am preferat faţa Rupal din două motive. Primul – pe versantul Diamir sunt multe expediţii şi exista riscul să nu găsim loc de corturi în taberele superioare. Al doilea – pe Rupal s-au aventurat alte două expediţii româneşti, dar fără succes. În plus, aceasta este cel mai lung şi cel mai tehnic traseu, cu o diferenţă de nivel de 4.600 de metri din tabăra de bază până la vârf. Nu l-a mai urcat nimeni în ultimii 23 de ani. Este deschis din 1976 şi mai puţin de 10 alpinişti din lume au reuşit performanţa de a escalada vârful pe faţa Rupal”, explică Aurel Sălăşan.
Pentru escaladarea unui munte ca Nanga Parbat ai nevoie de foarte mult antrenament fizic şi psihic. Şi nu în ultimul rând, de o schimbare completă de comportament. De exemplu, trebuie să porţi aceleaşi haine şi să mănânci aceeaşi mâncare în fiecare zi, pe toată durata expediţiei, dar şi să munceşti din greu la montarea taberelor şi la fixarea corzilor.
„Muntele Ucigaş” este considerat vârful carierei oricărui alpinist. Tocmai pentru că cere o experienţă de zeci de ani în căţărare, aventura pe al nouălea opt-miar al lumii poate fi sinucidere curată. Aşa încât, la formarea echipei, au fost luate în calcul anumite criterii – alpiniştii să se cunoască între ei de mult timp, să aibă experienţă în alpinismul tehnic, să fi făcut ascensiuni până la minimum 7.000 de metri şi să fi practicat alpinismul de perete.
Singuri pe munte, după un atac terorist
În ciuda planificării la sânge a expediţiei, românii au fost la un pas de a rata ascensiunea către vârf. Nu doar din cauza precipitaţiilor şi a vântului puternic, ci mai ales din pricina unui atac terorist comis de talibani. 10 terorişti deghizaţi în poliţişti au intrat în tabăra de bază de pe versantul Diamir. Au luat ostatici doi ghizi locali, au confiscat telefoanele şi banii şi au ucis 10 alpinişti – un chinez, un şerpaş pakistanez, cinci ucrainieni şi trei ruşi. Un chinez a scăpat după ce s-a ascuns într-o crevasă, iar un pakistanez a reuşit să ascundă un telefon mobil şi să alerteze autorităţile. Toate expediţiile de pe faţa Diamir au fost evacuate ulterior, iar zona a fost închisă.
„Eram în ascensiune, la 6.000 de metri, când am aflat de atentat. Din cauza tragediei, am rămas singuri pe munte. Oricum, eram singurii alpinişti de pe faţa Rupal. Guvernul pakistanez a decis evacuarea expediţiilor de pe versantul Diamir. Şi noi am fost la un pas de evacuare, dar n-am fost de acord să renunţăm la ascensiune, indiferent de riscuri. Ne-am gândit chiar să ne ascundem pe munte şi să nu mai coborâm în tabăra de bază, de teamă să nu fim evacuaţi. În final, autorităţuile au întârit paza în zonă şi am ales să continuăm expediţia”, povesteşte alpinistul Aurel Sălăşan.
Echipa a rămas fără un alpinist
Pe 14 iulie, prognoza meteo anunţa precipitaţii, ceaţă şi vânt puternic. O zi mai târziu, cei 5 alpinişti români ajungeau la a treia tabără – la 6.800 de metri. Ascensiunea era una dificilă, dar şi deosebită – datorită unui adevărat spectacol al norilor.
După 500 de metri, echipa a rămas fără unul dintre ei. Pentru că n-a reuşit să se adapteze în timp util condiţiilor de pe munte, iar amânarea ascensiunii ar fi însemnat o întârziere prea mare pentru ceilalţi, Bruno Adamcsek a abandonat expediţia. În timpul retragerii, alpinistul s-a ales cu nasul spart de o piatră.
„A stat două săptămâni cu faţa umflată în urma accidentului care s-a petrecut într-o zonă foarte abruptă. O pantă unde urci pe gheaţă şi stâncă, iar când apare soarele, există riscul să se disloce pietre. Îmi amintesc că am montat peste 1.000 de metri de coardă în porţiunea aceea”, explică Sălăşan.
Premieră românească
Românii au escaladat Nanga Parbat fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor. Acensiunea a durat 7 zile – din tabăra de bază până în vârful muntelui. În drumul spre vârf, Zsolt, Teo, Marius şi Aurel au traversat şi porţiunea cu gheaţă albastră, despre care se spune că ar fi şi cea mai periculoasă. Apropierea de vârf a fost de-a dreptul infernală – spun temerarii. La 8.000 de metri altitudine, fiecare pas înseamnă un efort serios de voinţă. Nu mai era o luptă cu muntele, ci o luptă a alpiniştilor cu el însuşi. Şi în plus, era acea dorinţă ancestrală a omului de a se autodepăşi. De a îndrăzni să atingă limite care par imposibil de atins.
„În perioada de aclimatizare, am urcat de două ori la peste 7.000 de metri şi abia a treia oară am atacat vârful. Dacă totalizăm diferenţa de nivel parcursă, depăşim 12.000 de metri. Ca o comparaţie – Nanga Parbat are o diferenţă de nivel de 4.600 de metri din tabăra de bază până-n vârf, faţă de alţi opt-miari, care au doar între 2.000 şi 3.000 de metri”, explică alpinistul hunedorean.
19 iulie 2013 a fost ziua în care s-a înregistrat prima victorie românească asupra „Muntelui Ucigaş”. Zsolt Torok, Teo Vlad, Marius Gane şi Aurel Sălăşan au devenit atunci primii români care au reuşit să escaladeze vârful pakistanez pe ruta Rupal. Primii care au pus piciorul pe vârf au fost Marius şi Aurel. Dar reuşita ascensiunii a fost greu de conştientizat pe moment.
„Am văzut ancora de zăpadă pe care ştiam că o găsim acolo, dar parcă tot nu credeam că suntem, în sfârşit, pe vârful unui munte aşa renumit. Norii răzleţi îţi dădeau impresia că eşti în avion. M-am bucurat – dar era o bucurie copilărească. 40 de minute am făcut fotografii. Am luat câte o piatră în rucsac, în semn de victorie, şi am lăsat, în schimb, câteva obiecte personale. La picioarele noastre se căsca valea Diamir. Vremea bună ne-o arăta în toată splendoarea ei. Şerpaşii spun că atunci când vântul se potoleşte brusc la altitudini mari şi iese soarele, înseamnă că muntele a luat o viaţă. Mi-am amintit de alpiniştii ucişi în atentat – nişte visători care, la fel ca noi, voiau să atingă înălţimile”, rememorează Sălăşan.
Coborârea le-a luat românilor 3 zile şi a fost cea mai dificilă parte a expediţiei. 90% din energie e consumată la urcare, iar apoi organismul e tentat să se relaxeze. Iar cea mai mică greşeală poate fi fatală – spun alpiniştii.
La întoarcerea spre tabăra de bază, Zsolt şi Aurel au decis să se retragă spre creasta Mazeno.
„Pe traseu, am întâlnit un perete de 100 de metri, pe care am fost siliţi să-l urcăm neasiguraţi. A fost o căţărare extremă, la peste 7.000 de metri – cel mai dificil moment al expediţiei”, spune Sălăşan.
Steagul României, pe al nouălea opt-miar al lumii
Nanga Parbat este un munte cu multe poveşti. S-au scris cărţi şi s-au făcut filme despre el. De acum, istoria ascensiunilor de succes va pomeni şi numele a 4 alpinişti români – prima echipă pur tricoloră care a cucerit „Muntele Destinului”.
„La întoarcere, străinii ne-au privit cu alţi ochi. Clubul alpin pakistanez ne-a felicitat într-o conferinţă de presă. Ne-a aşteptat cu un banner care anunţa victoria noastră şi ne-a invitat la masă, să sărbătorim”, povesteşte Sălăşan.
Abia acum, alpinistul poate răsufla uşurat. Când steagul României flutură, în sfârşit, pe „Muntele Ucigaş” – legat de ancora de zăpadă.
„Este cea mai mare performanţă a României în alpinismul de altitudine. E uimitor că 4 din 5 membri ai echipei au ajuns pe vârf. Asta se întâmplă rar şi la nivel mondial. Am, totuşi, un regret. Că Bruno nu s-a putut bucura alături de noi, dar a făcut parte din reuşita echipei”, mai spune Aurel Sălăşan, deja cu gândul la viitoarea aventură. Destinaţia ei va fi stabilită cât de curând, după ce se pune pe picioare toată echipa, pentru că unii dintre alpinişti au slăbit chiar şi 10 kilograme în expediţia de pe Nanga Parbat.
––––––––––––––––––––––––––––––––
9.000 de euro/persoană au fost costurile primei expediţii româneşti care a cucerit vârful Nanga Parbat
––––––––––––––––––––––––––
Amintiri care dor
Marius Gane (foto) a cucerit Nanga Parbat din a doua tentativă. Pe tot timpul ascensiunii, alpinistul a purtat în rucsat o amintire teribilă. A urcat muntele ştiind că sub stratul de zăpadă pe care calcă se află trupurile a doi camarazi, dispăruţi în urmă cu 16 ani. În 1996, Gane a făcut parte din prima expediţie tricoloră care a atacat Nanga Parbat. Au plecat 5 alpinişti, dar numai 3 s-au întors acasă. Doi dintre ei au rămas pe vecie sub stratul de zăpadă – îngropaţi de o avalanşă, la 6.000 de metri. Colegii de echipă au mai găsit în zonă doar mănuşile şi o pufoaică.
–––––––––––––––––––––––––––
Alte ascensiuni reuşite pe Nanga Parbat
*3 iulie 1953 – Primul alpinist care a cucerit Nanga Parbat a fost austriacul Hermann Buhl, membru al unei eschipe germano-austriece. Până atunci, 31 de alpinişti au murit în încercarea de a ajunge în vârful muntelui. Buhl a rămas în istorie ca fiind primul om care a escaladat un vârf de peste 8.000 de metri, de unul singur şi fără oxigen, după ce colegii săi s-au retras.
*1962 –A doua ascensiune a vârfului s-a făcut pe versantul Diamir, de trei alpinişti germani. Astăzi, aceasta este „ruta standard”.
*1970 – Italienii Reinhold şi Gunther Messner au atins vârful alegând un traseu foarte dificil – prin versantul Rupal. La întoarcere, Gunther a murit surprins de o avalanşă, iar fratele său şi-a pierdut trei degete de la mâini şi şapte de la picioare, din cauza degerăturilor.
*2005 – Americanii Steve House şi Vince Anderson au urcat vârful în stil alpin, pe o rută nouă, directă. Ascensiunea lor a fost premiată cu „Pioletul de aur”.
*2012 – Britanicii Sandy Allan, Dick Allen şi Cathy O’Down au urcat muntele parcurgând creasta Mazeno, considerată una dintre cele mai lungi creste pe care s-a realizat o ascensiune a unui vârf de 8.000 de metri.
