Piese rare, folosite cândva de ţăranul din Transilvania, pot fi văzute în casa unui hunedorean de 75 de ani. Unele nu mai există astăzi nici în muzee
„Vechituri” adunate în decurs zeci de ani. Sute de piese curioase, de toate mărimile. Unele – rarităţi pe care nu le găseşti nici la muzeu. Iar despre multe nici nu-ţi trece prin cap la ce i-ar fi fost de folos ţăranului de acum un secol sau două.
E o colecţie inedită cu care se mândreşte un hunedorean de 75 de ani. Vasile Chevereşan este bănăţean la origine, dar şi-a legat sufletul de ţinutul Hunedoarei. A venit la Deva pentru un an şi a rămas aici pentru tot restul vieţii.
„Aşa mi-a fost destinul – e singura explicaţie!”, pare convins omul.
La pensie, şi-a cumpărat o căsuţă la ţară. La Vaţa de Sus – în satul unde s-a născut „Sfântul Ardealului”, Arsenie Boca.
„Mi-a plăcut zona. E liniştită. M-am născut la ţară şi am prins drag de viaţa ţăranului. Cred că aşa am ajuns să-mi încropesc şi colecţia de obiecte tradiţionale. Cum îmi dădea de ochi vreo ‘vechitură’ care îmi amintea de satul transilvănean, o puneam la păstrare. Şi peste ani, m-am ales cu sute de piese”, povesteşte omul.
Patru pereţi plini cu obiecte folosite cândva în gospodăria ţăranului din Transilvania. Sunt expuse ca într-un muzeu în toată regula. Ceramică şi lemn. Piese dintr-o lume veche şi încremenită. Ca s-o poţi înţelege, trebuie să te întorci în timp şi să-i cunoşti istoria.
Îmblăciul şi făina de sub copitele vitelor
E greu de explicat în cuvinte mândria cu care colecţionarul vorbeşte despre fiecare obiect. Ştie de când datează şi de unde provin toate exponatele. A aflat şi la ce-i foloseau ardeleanului de-acum un secol atâtea piese.
Colecţia e o combinaţie de curiozităţi din vremuri diferite – icoane pictate pe sticlă şi pe lemn, ştergare cu tricolor, ţesute pe vremea austro-ungarilor, farfurii şi căni din lut, ploscuţe şi unelte modelate de străbuni din lemn.
Un îmblăciu îţi sare în ochi de cum intri. Afli de la colecţionar că era cândva o unealtă agricolă. Două bucăţi de lemn inegale, îmbinate printr-o legătură din piele şi sfoară. Era folosit pe vremuri la baterea snopilor de grâu, orz şi ovăz. Doar aşa puteai separa boabele de spic.
„Snopii erau aduşi de pe câmp şi înşiraţi în curtea casei. După ce erau bine călcaţi de copitele vitelor, bărbaţii continuau să le bată cu îmblăciul. Boabele erau apoi vânturate şi râşnite, aşa încât se obţinea din ele o făină gălbuie”, povesteşte colecţionarul.
Ia de pe perete două linguri de lemn, cioplite interesant. Sunt unite la un capăt prin trei zale, tot din lemn. Nu le poţi despărţi în niciun chip, pentru că un meşter dibaci le-a modelat dintr-o singură bucată de lemn – explică hunedoreanul.
Bâtă seculară din Frăţia Bărbaţilor
Chevereşan are în colecţie şi o bâtă de căluşari veche de 100 de ani. Ca să faci o comparaţie, a expus-o lângă una din zilele noastre, pe care o mai vezi doar la vreun festival care încearcă să salveze faima dansului lăsat moştenire de străbunici. Diferenţa e ca de la cer la pământ.
„Bâta de un secol e aproape cât un stat de om. Cioplită la repezeală şi legată cu tricolorul la un capăt. Cea de acum arată privitorului şi arta cioplitorului. Şi unde mai pui că poate fi duşurubată de la mijloc”, demonstrează colecţionarul.
Se pricepe şi el să mânuiască bâta căluşarilor – ca un dansator veritabil din Frăţia Bărbaţilor. Cunoaşte chiar şi paşii dansului inventat ca să apere satul, casa, căsnicia şi recolta, să alunge spiritele rele şi să aducă bogăţie peste an.
Tâlvul de scos vin a ajuns la Paris
În alt colţ al mini-muzeului sunt expuse tâlvuri, dube, tulnice de toate mărimile şi o maşină de tors, descoperită de Chevereşan în podul unei case din sat.
„Cu tâlvul se scotea vinul din butoaie. Prin aspirare. Aşa că nu lipsea din nicio gospodărie”, explică hunedoreanul despre unealta în formă de pâlnie, terminată cu o ţeavă lungă şi subţire.
Un exemplar asemănător este expus astăzi şi la Muzeul Omului din Paris, dedicat antropologiei, preistoriei şi etnologiei.
La capitolul rarităţi, colecţionarul arată şi „gheara” din metal care-i împiedica pe ţărani să alunece pe cărările abrupte din păduri. O curiozitate prevăzută cu câte o verigă în părţile laterale.
„O păstrez lângă opincile din piele de vită – la fel cum o ţineau şi străbunii noştri. O foloseau doar când ploua şi potecile munţilor erau pline de noroi. Îşi legau gheara sub talpa opincilor şi aşa, nu mai alunecau”, explică omul.
Cană de la 2.000 de metri deasupra omenirii
O cană din lut, nu mai mare de trei degete, aminteşte de un târg de fete de pe Muntele Găina – din 1972.
„Un sfert de secol am fost, an de an, la sărbătoarea asta. Am prins şi vremurile când codanele ajunse la vârsta măritişului se vindeau şi se cumpărau cu adevărat în ziua târgului. Erau aduse de părinţi pe Muntele Găina. În vârful căruţelor, cocoţate pe zetrea cu care atrăgeau flăcăii. Măritişul era pus la cale doar de familie – chiar acolo, la 2.000 de metri deasupra omenirii. Viitorii miri nu-şi spuneau niciun cuvânt. De multe ori, nici nu-şi cunoaşteau numele până în ziua cununiei”, povesteşte Chevereşan.
Colecţionarul n-a ţinut socoteala banilor cheltuiţi până acum pe obiectele străbunilor. Unele i-au fost dăruite de prieteni ori de vecini, după ce i s-a dus buhul că se dă în vânt după vechituri. Şi el a dăruit câteva piese cunoscuţilor de prin străinătăţuri. Iar pe altele le-a vândut. Acum, parcă-i pare rău.
„Mă bucur că nu le-am dat pe toate. Sănătos să fiu şi noroc să am să-mi mai pice în mâini aşa rarităţi. E şi plăcerea colecţionarului, dar şi aceea de a avea o ocupaţie. E un hobby care-mi umple timpul la bătrâneţe”, mai spune hunedoreanul despre colecţia pe care vrea s-o lase moştenire nepotului.
Nu sunt puţini cei care i-au trecut pragul casei – să admire piesele. Din curiozitate, mai cu seamă. Dar au avut şi ocazia, chiar şi numai pentru câteva clipe, să simtă atmosfera altor vremuri şi să-şi încânte ochiul cu lucruri care amintesc de satul transilvănean şi de traiul ţăranului de-acum un secol.
