Începerea școlii a fost o adevărată sărbătoare pentru copiii din Lelese. Cei șase elevi care sunt mândria localnicilor au venit la școală, unii pentru prima dată, ceilalți pentru al doilea sau al treilea an.
Copiii de clasele I – IV sunt cu toții din satul Lelese, singurul al comunei în care mai sunt elevi, în timp ce în Sohodol, Runcu Mare și Cerișor școlile au rămas doar o amintire. Școala primară din Lelese funcționează în clădirea Primăriei, unde se mai află și sediul Poliției, astfel că elevii au parte atât de confort cât și de siguranță. Cea mai mare grijă le-o poartă învățătoarea Dorina Onesc, care pentru a fi alături de copii, parcurge zilnic un drum dus-întors de 100 de kilometri.
„Din 2010 sunt învățătoare la Școala primară din Lelese. Pornesc la drum dimineața din satul Chitid al comunei Boșorod, aflat la circa 50 de kilometri. Vin cu o colegă până în Hunedoara, de unde de obicei îmi continui drumul cu cei de la primărie. Este o distanță mare, dar mă bucur că sunt învățătoare aici, pentru că sunt copii deosebiți și părinții lor și oamenii de aici sunt la fel”, a relatat Carmen Dorina Onesc. Drumul de aproape o oră din Hunedoara spre comuna Lelese nu este lipsit de peripeții, deși traversează locuri ale căror priveliști sunt impresionante. Primii 20 de kilometri, până la Furnalul de la Govâjdia, sunt degradați, cu excepția unui sector reparat recent. De la furnal, drumul județean rămâne acoperit de piatră și pământ, până la intrarea în Lelese, unde șoseaua recent construită transformă cei câțiva kilometri de urcuș abrupt prin pădure într-un loc primitor.
În cele patru sate ale comunei Lelese mai locuiesc 400 de oameni. Fiecare dintre ele a avut câte o școală, unele vechi de aproape 100 de ani. Primii învățători din Lelese au venit în satele din munți la scurt timp după încheierea Primului Război Mondial, spune primarul Ciprian Achim. Erau foști soldați care au învățat să scrie în anii petrecuți pe front și au vrut la rândul lor să îi învețe pe copii scrisul și cititul. La început, mulți dintre localnici au refuzat să își lase copii la școală, pentru că aveau nevoie de ei în gospodărie și la alte munci.
„S-au găsit fel și fel de metode pentru a-i face pe copii să învețe școală și să își ajute în același timp familiile, muncind. Cei mai buni ani ai noștri au fost 1960 – 1970, când în fiecare sat era câte o școală, iar fiecare dintre ele avea câte 30 – 40 de copii. Acum populația a plecat spre oraș sau spre alte țări, și mai aveam doar o singură școală. Celelalte s-au închis, una câte una. După ce termină primele patru clase, copiii merg la Ghelari, unde există un internat, sau în Hunedoara, unde stau la rude și își continuă studiile”, a relatat primarul Ciprian Achim.
