10.7 C
Deva
vineri, martie 29, 2024

Evaluarea performanţei în educaţie – adeverinţă că ai fost la film…

sandu  … Ne plăceau fetele acelea tinere, zâmbitoare, mai puţin autoritare decât învăţătoarea noastră, care se străduiau să ne predea cât mai bine. Erau aşa-numitele practicante, eleve de la liceul pedagogic, care veneau să-şi completeze pregătirea predând. Timp de o săptămână, învăţătoarea noastră, doamna Ungureanu, se muta în ultima bancă şi urmărea cu ochi de vultur prestaţia practicantelor, notând observaţiile într-un caiet. Probabil că de observaţiile ei depindea nota acelor eleve practicante. Noi, elevi în clasele I – IV, eram în siguranţă – nici un principiu didactic nu putea fi încălcat, nu se puteau omite cunoştinţe, chiar dacă practicantele nu aveau încă suficientă experienţă. Învăţătoarea era acolo. În acelaşi timp, pregătirea lor era completată prin experienţa directă a predării la clasă – esenţa profesiei de dascăl, în cea mai generală accepţiune a sa.

De ani de zile observ un fenomen care intră în contradicţie flagrantă exact cu menirea dascălului – aceea de a asigura un nivel cât mai performant pentru activitatea educativă, tradusă prin nivel ridicat al cunoştinţelor, stil de predare, respectarea principiilor didactice moderne. Fenomenul cu pricina este evaluarea activităţii învăţătorilor şi profesorilor în funcţie de o grămadă de chestii (că altfel nu le pot spune…) colaterale. Extraşcolare. Sau, ca să respect terminologia, extracuriculare. Ceea ce a transformat criteriile de măsurare a performanţei într-o evaluare de adeverinţe. Adeverinţe de peste tot – cu sau fără legătură directă cu ceea ce presupune activitatea didactică. Orice faci – adeverinţă! Orice fac elevii tăi (chiar dacă nu ai legătură cu unele activităţi ale lor) se materializează într-o adeverinţă cum că ai fost implicat într-un fel în asta – fie şi prin simplul fapt că eşti diriginte la clasa respectivului elev. Te duci cu copiii la o piesă de teatru – musai adeverinţă! La film – mai rar, că nu prea funcţionează cinematografele – adeverinţă! Merge copilul la un concurs prin celălalt capăt de ţară, că l-a învăţat bunica să cânte frumos – adeverinţă, că doar are onoarea de a fi în clasa cuiva!

Să ne înţelegem – în toată această nebunie, cadrele didactice sunt victimele, nu opresorii! Aşa le cere. Cum cine? Cel care poate orice, îşi permite orice – sistemul! Sistemul educaţional românesc, prin diriguitorii săi, nu mai urmăreşte ca un profesor să-şi facă bine treaba la clasă, ci introduce punctaje suplimentare în funcţie de mersul la film sau datul pe bicicletă – că şi profesorii de sport sunt oameni, nu? Se pleacă de la premisa falsă şi periculoasă că la clasă toţi sunt buni şi că departajarea trebuie făcută pe seama activităţilor extracuriculare, ceea ce are ca efect pervers o deplasare de accent de la procesul educaţional în sine la goana după adeverinţe.

Consecinţa reală şi previzibilă – profesorii pot preda oricum, ceea ce contează pentru evaluatori este teancul de adeverinţe. În extremis, un profesor slab, dar bine blindat cu adeverinţe, poate avea oricând câştig de cauză în faţa unuia care nu are timp de adeverinţe, fiind preocupat de nivelul predării la clasă.

În toată această ecuaţie, nivelul elevului după parcurgerea unui ciclu şcolar devine total irelevant.

Știri Similare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Stai conectat

17,116FaniÎmi place
110CititoriConectați-vă
7,410AbonațiAbonați-vă
spot_img

Știri Recente

/*ADNOW*/