La data intrării României în război, 22 iunie 1941, pe teritoriul judeţului Hunedoara, se aflau cantonate mai multe unităţi militare române, unele dintre acestea retrase din nordul Transilvaniei, după impunerea condiţiilor Diktatului de la Viena. Peste 10.000 militari, marea majoritate recrutaţi de pe melagurile hunedorene, urmau să fie trimişi în linia întâi, un drum fără întoarcere pentru cei mai mulţi
Amintirile unui fost combatant, sergentul T.R. Vlad Alexandru (din Ghelari), ne permit să reconstituim câteva din faptele de arme ale Regimentului 92 Infanterie „Decebal”, în Est, plecat de la Orăştie, spre front, în luna septembrie 1941. Hunedorenii de la acest regiment au intrat în vâltoarea focului dincolo de Prut, dezrobind pământul românesc al Basarabiei, iar mai apoi, la Odessa, unde, pe întreg parcursul lui octombrie 1941, au dat lupte susţinute pentru cucerirea liniei de cazemate ce apărau oraşul. În martie 1942, unitatea se afla în Crimeea, desfăşurând operaţiuni la Kerci. Ulterior, au participat la cucerirea Sevastopolului, port strategic rusesc la Marea Neagră. La capătul unui marş epuizant prin Stepa Kalmukă, în ziua de 19 noiembrie 1942, ostaşii regimentului din Orăştie şi-au ocupat avanposturile la cca. 1 km sud de Stalingrad, pe malul drept al fluviului Volga. La 20 noiembrie, pe acest sector de front, a început contraofensiva Armatei Roşii, operaţiune de mare anvergură strategică. Fiind atacaţi prin surprindere de tancurile sovietice, o mare parte dintre soldaţi au rămas prinşi în cleştele încercuirii. Pentru aceştia, începea calvarul prizonieratului din Gulag, majoritatea fiind trimişi la muncă forţată în adâncul minelor de cărbune din Regiunea Dombas.
Azi cu nemţii, mâine cu ruşii, poimâine în Gulag
Confesiunile unui alt supravieţuitor – căpitanul (r.) Ivan Petru Andrei (din Deva) – întregesc tabloul geografic al prizonieratului: „După căderea în captivitate, am fost în următoarele lagăre de prizonieri de război – Krasnoiarnorsk, Beketovka, Susdal, Cameşkov şi Oranki – Mânăstârka”. Cu efectivele refăcute, Regimentul „Decebal” Orăştie a luat parte la sângeroasa încleştare de la Cotul Donului, din ianuarie 1943. După ieşirea din alianţă cu Axa, în perioada 24-28 august 1944, aceşti ostaşi au acţionat pentru dezarmarea trupelor germane aflate pe Valea Oltului, precum şi în hinterlandul sibian. La 25 octombrie, împreună cu Divizia 18 Infanterie, regimentul se afla cu dispozitivul în zona Carei, luptând pentru eliberarea ultimului petec de pământ al Transilvaniei.
Nepieritoare în cronica războiului au rămas şi faptele vânătorilor de munte haţegani, sub drapelul „Diviziei de Cremene”. După ce a realizat un „cap de pod”, pe râul Prut, Batalionul 10 V.M. Haţeg a acţionat pentru eliberarea teritoriilor româneşti până la Nistru şi refacerea hotarelor istorice, angajându-se în luptele cu armatele sovietice la Herţa, Molniţa, Cernăuţi. La 22 iulie, trecuse deja Nistrul şi linia fortificată „Stalin”.
Eroii „necunoscuţi” din Est au nume
În continuare, ia parte la operaţiunile de urmărire a inamicului, degajate în adâncimea teritoriului rusesc: de la Nistru la Bug, trecerea Niprului, ofensiva în Stepa Nogai, între cotul Niprului şi Marea de Azov. În „iadul de foc” al crâncenelor lupte de la Malaja Beleozorka, din 27 – 28 septembrie 1941, au căzut eroic: comandantul Batalionului 10 V.M., locotenent-colonelul Emanoil Brădăţeanu, sergent Bedeoan Ioan (din Aninoasa, jud. Hunedoara), sergent Susan Gheorghe (din Răchitova, jud. Hunedoara), caporal Dăian Gheorghe (din Romos, jud. Hunedoara), soldat Băluşa Ioan (din Fizeş, jud. Hunedoara), soldat Ciucurescu Victor (din Lunca Cernii, jud. Hunedoara), soldat Huneade Ioan (din Zeicani, jud. Hunedoara), soldat Pascu Petru (din Peşteniţa, jud. Hunedoara). Batalionul ţinuse piept cu dârzenie la 7 batalioane ruseşti şi a scăpat decimat din această încercuire, reuşind să supravieţuiască doar: 8 ofiţeri şi 187 gradaţi-soldaţi.
Prin Înalt Decret Regal, la 21 aprilie 1942, Drapelul de Luptă al Batalionul 10 V.M. Haţeg era decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a, ca semn al aprecierii sacrificiilor şi faptelor de arme dovedite pe câmpurile de luptă din Bucovina, Basarabia, Ucraina şi ruperea „zidului inamic” din Stepa Nogai.
Spartanii hunedoreni. Mai bine mort, decât prizonier
Haţeganii au ajuns pe Don, „cu aceeaşi încredere în Dumnezeu şi în steaua norocului”. De aici, după cucerirea oraşului Rostov-pe-Don, s-au îndreptat spre Caucazia, unde, la 14 august 1942, vor primi misiunea de a înainta pe linia râului Kuban, prin Georgia, la Tbilisi, apoi surmontarea Caucazului la răsărit de Vârful Elbrus. În cea de-a doua jumătate a lunii octombrie 1942, cuceresc oraşul Nalcik – „Perla Caucazului”, punct deosebit de important al Rusiei sovietice, deoarece aici funcţiona „pepiniera” politică a statului – Şcoala de Politruci, pe pavilionul căreia soldaţii Batalionului 10 V.M. au arborat tricolorul românesc.
Întreaga lună noiembrie, vânătorii de munte haţegani dau lupte grele pe văile Caucazului. În amonte de râul Ardon, la 30 noiembrie 1942, ruşii au atacat cu furie Cota 1160, locul unde îşi avea dispunerea Punctul de Comandă al Batalionului 10 V.M. În această încleştare, cade răpus comandantul de batalion – lt.col. Gugleş Gheorghe. Dramatismul situaţiei de la Cota 1160 este surprins şi în Jurnalul de Operaţii al unităţii: „Ceilalţi ostaşi ai batalionului, fiind ameninţaţi a cădea prizonieri, s-au aruncat de vii în prăpastia vecină punctului de comandă, găsindu-şi singuri moartea… După lupte îndârjite şi sprijiniţi de Grupul 5 Vânători de Munte cu artileria română şi germană, la orele 14.00 ale zilei de 30 noiembrie 1942, Cota 1160 a fost recucerită”. Printre cei care şi-au frânt zborul vieţii în abisul prăpastiei, s-a numărat şi aghiotantul comandantului – fruntaşul Ionaş Vasile, din Păuca (jud. Sibiu).
Înapoi în ţară. Arma ocheşte acum spre nemţi!
După spargerea blocadei Staligradului, în timpul retragerii spre Crimeea, haţeganii primiseră misiunea de a asigura ariergarda Armatei Române. Până în luna mai 1944, Batalionul 10 V.M. a intrat în dispozitivul de apărare al Peninsulei Crimeea, de unde a fost evacuat în ţară.
Ziua de 23 august 1944 avea să-i găsească pe aceşti neînfricaţi, la Haţeg. În noul context geopolitic creat, au acţionat pentru alungarea trupelor germane din ţară şi dezrobirea Transilvaniei de Nord din ghearele ocupaţiei hortiste, luptând pentru eliberarea Munţilor Apuseni, Clujului şi Oradiei.
Pe Frontul de Vest, ostaşii de sub flamura tricoloră a acestei unităţi au luat parte la luptele duse pe teritoriul Ungariei (20 octombrie 1944 – 10 ianuarie 1945) şi Cehoslovaciei (10 ianuarie – 8 mai 1945), străbătând un drum de aproape 350 km. Au înfruntat vrăjmaşul cu rară temeritate şi exemplară vitejie, cucerind cu grele sacrificii meterezele de piatră ale munţilor Bukk, Javorina, Matra, Nitra, Carpaţii Albi. Ziua Victoriei, 8 mai 1945, a surprins batalionul în satul Lisen, din Cehoslovacia. Pe toată durata conflagraţiei mondiale, batalionul a suferit mari pierderi: 799 morţi, 186 invalizi de război, 1528 dispăruţi.
Fără epopeea românească, din Caucaz până în Carpaţii Albi, n-ar fi existat Ziua Victoriei din 8-9 mai 1945 şi, desigur, nici Ziua Europei, fixată la 9 mai 1950. Or, lumea europeană în care trăim astăzi o datorăm şi sacrificiilor aduse de eroii hunedoreni, pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial.
