Înconjurate de faima unor vremuri de glorie trecută, reşedinţele „grofilor” ardeleni (de la Graf – conte), de orice etnie vor fi fost ei, au avut o soartă vitregă, în ultima sută de ani
După 1918, au fost privite ca simboluri ale Imperiului austro-ungar, prăbuşit la finele Primului Război Mondial, fapt care le-a atras semnul anatemei, deoarece, nu-i aşa, în aceste edificii fusese rezidenţa „duşmanului naţiei”. De parcă o amnezie generală se instalase în societate, uitându-se că proprietarii acelor palate au condus destine politice est-europene, au condus mari armate în războaiele de pe continent, au polarizat viaţa economică şi culturală transilvăneană, vreme de mai multe veacuri.
Conacele făcute birturi şi case de nebuni
După 1947, în „delirantul deceniu” al bolşevizării ţării, aceleaşi conace reprezentau, în viziunea politrucilor conştiincioşi, efigia şi cuibul „clasei exploatatoare” a „duşmanului de clasă”. În războiul lor cu memoria elitei unei lumi apuse, comuniştii au profanat până şi aceste edificii cu valoare de monument istoric. După naţionalizare, pe cele mai multe le-au transformat în: grajduri, sedii de colhoz sau C.A.P., spitale de boli mintale, preventorii T.B.C., birturi etc. Şi, treptat treptat, ceea ce nu izbândise focul răscoalelor, au reuşit timpul şi ignoranţa tipic omenească, lăsându-le pe majoritatea să cadă pradă năruirii.
Judeţeana de partid face inventarul
În deceniile comuniste, acelaşi destin l-au avut cele mai multe dintre palatele nobiliare existente în judeţul Hunedoara, pe Valea Mureşului şi în Ţara Haţegului. Un document inedit, din anul 1975, înaintat de autorităţile judeţului la „Comitetul Central al P.C.R. – Comisia Centrală de Partid şi de Stat pentru Folosirea Raţională a Spaţiilor Bucureşti”, reflectă starea de conservare în care ajunseseră aceste monumente, de pe raza hunedoreană.
Pentru întocmirea acestor „Note de prezentare a obiectivelor foste conace şi castele”, judeţeana de partid mobilizase, în teren, o echipă numeroasă, formată din activişti, ingineri, profesori de gimnaziu, învăţători şi chiar preoţi. Astfel, în perioada iulie-octombrie 1975, au fost inventariate, la faţa locului, 26 de reşedinţe ale elitei nobiliare hunedorene de odinioară, „în vederea cunoaşterii fondului de clădiri, care prin construcţie au un caracter deosebit”.
Cărămizi pentru grajdurile CAP-ului
Primul obiectiv consemnat este conacul „Acaţiu Barcsai” din Bârcea Mică, folosit în urmă cu câteva veacuri drept locuinţă a servitorilor. Comisia reuşeşte să dateze construcţia, pe baza unei epigrafe, notând: „Inscripţia rămasă pe peretele acestei clădiri indică faptul că acest castel a fost construit în anul 1672”! Din fericire, monumentul se păstra în condiţii bune, deoarece în incinta sa funcţionau: grădiniţa, şcoala elementară, Căminul cultural şi magazinul mixt sătesc. Însă, nu acelaşi noroc îl va fi avut „Castelul de la Bârcea Mare”, sediu al adunării Congregaţiei Comitatului Hunedoara în secolele XVI-XVII, aşezământ dispărut după 1948. Aşa cum au aflat oficialii „din spusele bătrânilor”, acel castel „a fost demolat şi din materialele rezultate s-au construit grajdurile C.A.P. Bârcea Mare”.
Grad de uzură: 70 la sută
Pe Valea Streiului, la Bretea Română, comisia inventariază „Casa boierească Török Geza”, edificată în secolul al XIX-lea (1860). Din câte se învedera, a avut un destin fast, deoarece în incinta acesteia, funcţiona Gimnaziul din localitate. Din ambientul peisager de odinioară, se mai păstra, încă, o parte din micul arboretum ce înconjura reşedinţa, format dintr-un „parc cu mai multe specii de lemn: brad, pin, castan, gorun, frasin ş.a.”
În acelaşi sat, mai exista şi „conacul lui Szente Bela”, naţionalizat după 1948. Temeliile acestei case datau din anul 1760, iar proprietatea a trecut prin mai multe mâini, fiind deţinută de familia nobilului de origine aromână „Aconti Armeni, apoi Elekeş Victor şi Szente Bela”. Odată cu instaurarea puterii populare, imobilul a servit mai multor scopuri: Cooperativă de consum (magazin sătesc şi birt), Sfat popular, cantină a unei tabere şcolare, Casă de copii. Cu referire la arta edificiului, se constata: „Clădirile principale prezintă elemente de arhitectură, ce constau în stilul vechilor conace boiereşti… Gradul de uzură este de 70%”. Câteva detalii ne încredinţează că vechii proprietari îşi încropiseră, aici, un mic parc: „Vegetaţia din incinta obiectivului conţine specii rare de arbori – castani, pini, tei, salcâmi, frasin…”.
Bun pentru România Mare, chiabur pentru comunişti
În vecinătate, la Bretea Streiului, este descrisă fosta reşedinţă a juristului şi omului politic dr. Bontescu Victor, strănepotul lui George Bariţiu, personalitate istorică hunedoreană de prim rang, care participase la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, în Marele Sfat Naţional, deţinător al unor portofolii de ministru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei de la Sibiu, precum şi în guvernele interbelice. Din nota de prezentare, aflăm că reşedinţa de la Bretea Streiului „a fost proprietatea unei prinţese de la Budapesta, care a donat-o, în jurul anilor 1916-1918, avocatului Bontescu Victor, fost ministru al agriculturii”. Deşi avea merite majore în edificarea României Mari, după 1946, Victor Bontescu a primit etichetele de „chiabur”, „exploatator”, şi „duşman de clasă”. Aşa cum se desprinde din documentar, la moartea sa, reşedinţa familială „a fost ocupată de Intreprinderea «Victoria» Călan, locuind în aceasta mai multe familii de muncitori de naţionalitate greacă”. În anul 1975, aici era sediul unei şcoli generale şi a unei tabere de vară pentru elevi. Dar, în avântul „revoluţiei socialiste”, tovarăşii au avut inspiraţia de a împrejmui „complet obiectivul cu prefabricate din beton şi sârmă plasă”. Mânaţi de acelaşi patos, au făcut lumină şi lărgământ în parcul conacului, după cum relevă din condei concipistul: „Înainte de 1946, în jurul castelului a existat o plantaţie de brad, din care în prezent nu se mai păstrează nimic, decât patru meri şi doi nuci”.
De la Rudolf de Habsburg la IAS
Nu departe de furnalele de la Călan, la Gânţaga, concipiştii comunişti inspectează „Conacul boieresc, fostă proprietate a lui Ogardi Gabor”. Stabilimentul funcţiona în proporţie de 100%, drept sediu al mai multor organe şi instituţii: „şcoală clasele I-IV, grădiniţă, Cămin cultural şi birourile Cooperativei Agricole de Producţie”, având „o stare de întreţinere mediocră”.
Comisia judeţeană ajunge şi pe teritoriul comunei Pui, în satul Râu Bărbat, pentru a evalua „fostul conac al familiei Rudolf”, ridicat cel mai probabil „în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea”. Rezidenţa unde, odinioară, adăsta la vânătoare de urşi Prinţul Moştenitor Rudolf de Habsburg, era acum în administrarea Intreprinderii Agricole de Stat, funcţionând ca „sediu al fermei de vaci”, dar şi cu destinaţie de „locuinţe pentru muncitorii fermei”.
În loc de restaurare, TBC
Pe Valea Mureşului, la Brănişca, este recenzat „Castelul Josika”, domeniu fondat în veacul al XV-lea, de conţii Barancskai. Aici locuise şi Werböczy, după înăbuşirea Războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja. Deşi teritoriile sale trecuseră în proprietatea familiei Josika, la 1595, palatul de inspiraţie barocă „s-a construit, în anul 1659, de către Ştefan Josika, rămânând în posesia (familiei – n.n.) acestuia până la Reforma agrară din 1945”. Administratorul clădirii consemnează şi câteva date istorice pe seama acestui palat, păstrate în memoria colectivă a localnicilor: „în anul 1784, în timpul Răscoalei lui Horea, castelul din Brănişca,… a fost atacat şi distrus în parte de ţăranii răsculaţi”. La data inventarului, în 1975, clădirea aparţinea Spitalului Rural Ilia, având funcţionalitatea de „Preventoriu T.B.C. de Adulţi, cu o capacitate de 100 de locuri, în cadrul reţelei antituberculoase”, context în care Capela reformată nobiliară, „construită în anul 1559 (!)”, fusese transformată în „magazie de cereale”. Pe aripa dinspre Râul Mureş, au fost sesizate şi urmele unor lucrări de fortificaţii medievale: „se pot distinge două vechi turnuri de apărare, susţinute de puternice contraforturi. Aceste turnuri, în momentul de faţă (anul 1975 – n.n.), sunt folosite ca spălătorie şi călcătorie,… iar celălalt turn ca magazie de efecte şi de sicrie”. Fără a propune nicio măsură de reabilitare a clădirilor şi fără a observa că cimitirul satului era în continuă creştere, birocratul de la judeţeana de partid concluziona în limbajul de lemn caracteristic Epocii de aur: „Preventoriul este folosit din plin pentru consolidarea sănătăţii tuturor bolnavilor stabilizaţi, pentru a putea să fie redaţi societăţii sau unităţilor socialiste”.
O ocazie ratată
Desigur, valoarea de izvor istoric a documentarului din anul 1975 rezidă tocmai în bogăţia detaliilor consemnate cu privire la reşedinţele nobiliare din judeţul nostru. După cum vom vedea în episodul următor, aceste monumente pot face din meleagurile hunedorene un spaţiu ofertant din pespectivă turistică. Modelul altor ţări, precum Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, poate fi un bun exemplu.
