În veacul al XVI-lea, conquistadorii spanioli, aflaţi în căutarea unui fabulos ţinut al aurului precolumbian – „Eldorado”, dădeau naştere unei himere perpetue. Dacă acel legendar şi enigmatic oraş, poleit cu metalul zeilor, nu a fost descoperit niciodată, în schimb, meleagurile hunedorene au constituit, de-a lungul mileniilor, un autentic „Eldorado”, ce a îmbogăţit visteriile marilor imperii.
Istoria febrei aurului în ţinutul Hunedoarei începe să fie scrisă pe vremea romanilor, are un apogeu în perioada imperiului austro-ungar şi se stinge treptat în zilele noastre, însă chemarea irezistibilă a diavolului galben nu a încetat niciodată în zonă.
Primele cronici pe Columna lui Traian
[wzslider autoplay=”true” info=”true” lightbox=”true” exclude=”16830,16831,16832,16833,16836,16837,16838,16840,16841,16842″]
„Cronică în piatră” a eroicelor războaie dintre daci şi romani, Columna lui Traian atestă un episod major din prefaţa teribilei goane după aurul carpatic, căreia i-a fost ţintă spaţiul nostru geografic. Scena nr. CXXXVIII sugerează darea în vileag a tezaurului regalităţii dacice, cel mai probabil undeva în Munţii Orăştiei. Prada bogată în aur a fost dusă la Roma, unde s-au finanţat grandioase serbări dedicate victoriei, pe durata a 123 zile. Datorită marii capturi de aur din Dacia, piaţa metalelor preţioase din imperiu scăzuse brusc, iar economia romană s-a însănătoşit vremelnic. Cu acele valori, Traian îşi construia Forul imperial.
În Dacia, administraţia romană a acordat prioritate exploatării intensive a aurului din Munţii Apuseni, mai cu seamă în teritoriul cuprins între localităţile miniere: Zlatna, Roşia Montană, Baia de Criş, Ruda-Brad, Hărţăgani-Băiţa. Până la Retragerea aureliană, zeci de tone de aur, extrase din „Corandele” şi „Ierugile” de aici, primiseră destinaţia cămării imperiale. În drumul lui spre Cetatea Eternă, aurul acesta făcea un popas la Viminacium, în a cărei monetărie i se ştanţa chipul împăratului şi, astfel dichisit, îşi făcea intrarea triumfală în Roma, asigurând luxul şi bunăstarea „stăpânilor lumii” de pe malul Tibrului.
Evul Mediu: Occidentul mereu cu ochii pe aurul hunedorean
Migratorii de tot soiul s-au dedat şi ei la jefuirea acestei avuţii. Iar din Evul Mediu şi până către zilele noastre, împăraţii, regii, principii, dregătorii şi bancherii occidentali s-au întrecut să acapareze aurul scos cu trudă din măruntaiele munţilor. Astfel, câteva mărturii străine, selectate pentru cititorii noştri, sunt în măsură să dezvăluie chipul şi strălucirea aurului hunedorean, între secolele XVI-XVIII.
Secretarul regal, de origine sibiană, Georg Reicherstorffer, reuşea să publice, la Viena, în anul 1550, lucrarea „Chorographia Transilvaniae”, în paginile căreia face pomenire despre zăcămintele din Munţii Metaliferi. Eruditul cărturar prezenta lumii occidentale următoarele: „…sunt în acea provincie, munţi nespus de bogaţi în aur şi argint, ca Abrudul, Zlatna şi Baia de Criş, din care se ia mare bogăţie şi se dă Cămării regeşti pentru a se bate atât monedă de aur, cât şi de argint…”.
El mai aminteşte şi un episod, petrecut la 1528, când mai mulţi băieşi zărăndeni din zona Băii de Criş se haiduciseră, atacând convoiul care aducea banii trimişi de bancherii Fugger din Augsburg pentru finanţarea exploatărilor miniere din Apuseni, luate în arendă de aceştia.
Doar ciuma putea ţine căutătorii la distanţă
Către finele secolului al XVI-lea, Imperiul Habsburgic, dar şi regele Poloniei, se arătau nerăbdători să profite de pe urma băişagului cu aurul hunedorean. În iarna anului 1585, era trimis, în Ardeal, baronul Felician de Herberstein. Acestui agent îi fusese încredinţată misiunea de a perfecta o eventuală concesiune a exploatării unor zăcăminte de aur din minele Transilvaniei. Raportul baronului Herberstein cuprinde scurte referiri la mineritul hunedorean:
„Lângă satul Ruda, la o jumătate milă de Brad, am văzut o mină de aur care se exploatează acuma… De la Brad, am vrut să mă îndrept spre o mină de aramă,… dar întrucât a început să se răspândească ciuma în satele de prin prejur,… am socotit să mă las deocamdată de acestă sarcină”.
Aceeaşi sursă mărturiseşte despre existenţa unor şteampuri mânate de apă, în zona minieră a Bradului, unele mai vechi, pe Valea Rudei, iar cele mai noi pe râul Criş, unde se măcina minereul bogat.
Contemporan cu Galileo Galilei, învăţatul silezian Martin Opitz a rămas ataşat de meleagurile ardelene. Pe la 1626, în lucrările sale, „Dacia Antiqua” şi „Zlatna oder von der Ruhe des Gemüthes”, acesta aminteşte de „aurarii vestiţi din Apuseni […], ce-aveau comori ascunse şi aur la izvoare”.
Pe la 1700, aurul nativ se găsea la discreţie
O interesantă descriere ne-o rezervă Samuel Köleséri Junior, care a deţinut funcţia de inspector imperial al minelor din Transilvania. În 1717, acesta preda spre tipar, la Sibiu, lucrarea „Auraria Romano-Dacica”, un adevărat tratat despre minerit, unde face o serie de trimiteri la exploatările din Munţii Metaliferi. Iată câteva fragmente din naraţiunea acestuia:
„…Aici, munţii de jur împrejur sunt plini de belşugul tuturor bogăţiilor,… căci acolo se desprinde în bucăţi aurul nativ din vârfurile dezgolite ale munţilor… În sfârşit, mulţi bulgări de aur se găsesc în bogatele şi desele băi de aur… Ia seama la exploatările metalice de la Zlatna…, Crişcior, Ruda, Băiţa, Baia de Criş, Ţebea şi ale multor alte locuri”.
Când enumeră localităţile miniere mai importante de pe valea Crişului Alb, autorul le aminteşte pe acelea situate în părţile zărăndene: „Baia de Criş, cu galerii şi puţuri bine rânduite, ce se întind în adâncime, vestită prin aurul său nativ, dar şi mai vestită prin vecinătatea sa cu băile de spălat aurul de la Ţebea”.
În alt loc, oferă ştiri privitoare la aurul în stare pură, descoperit ocazional în zona montană situată la nord de Mureş:
„Tot astfel, de o prea frumoasă înfăţişare şi cântărind o jumătate de marcă, a fost acum câţiva ani şi acel aur nativ găsit, cu care popa român din comitatul Hunedoara a răscumpărat viaţa fiului său… Dacă există mine adevărate în care să predomine aurul?!… Acele prea frumoase mine, de la Baia de Criş, Crişcior, Ruda, După Piatră, Abrud şi, îndeosebi, Trestia, înlătură cu totul această îndoială”.
Lecturând cartea lui Köleséri, aflăm că, în epocă, se mai conservau in situ o serie de mine romane, pe teritoriul judeţului Hunedoara: „Sunt instructive rămăşiţele minelor din Dacia… Asemenea lucrări se văd la Ruda, la Hărţegani… Astfel, începându-se de curând curăţarea unei galerii la Trestia, s-au găsit trepte tăiate în stânca tare pentru înlesnirea minerilor romani”.
Cum a fost descoperit zăcământul de la Săcărâmb
Un caz special este acela al mineralogului Ignaz von Born (1742-1791), consilier al împăratului Iosif al II-lea, care a inspectat, în vara anului 1770, minele şi topitoriile din Ardeal. Relatările referitoare la ţinuturile Hunedoarei, mai cu seamă la Săcărâmb, sunt cuprinse în lucrarea publicată, în 1774, la Frankfurt şi Leipzig, sub titlul „Briefe über mineralogische Gegen – Stände auf einer Reise durch das Temeswarer Banat, Siebenbürgen”.
Lui Ignaz von Born îi erau familiare plaiurile săcărâmbene, deoarece tatăl său era acela care a deschis exploatările aurifere de aici. Plecat din Deva în dimineaţa unei zile de iulie, consilierul Born răzbeşte cu greu la Săcărâmb. El notează:
„…pentru a ajunge la aceste mine de aur, am luat boi ca să-mi tragă trăsura, căci caii mici ungureşti pe care îi aveam n-ar fi fost de vreun folos pe un drum atât de muntos. În sfârşit, am ajuns cu bine, pe înoptate, la Săcărâmb… De jur împrejur, nu se văd decât păduri, iar într-o vale se văd vreo sută de case, hangare mari, câteva case mari de spălat aurul şi o biserică. Toate acestea formează un târg de munte, care trăieşte numai de pe urma exploatării minelor, căci situaţia şi dispoziţia terenului, ca şi frigul, nu sunt propice agriculturii”.
Extrem de interesante sunt informaţiile legate de descoperirea minereului aurifer în codrii Săcărâmbului:
„Descoperirea minei de aur se datoreşte întâmplării. Un român, numit Ion Armean, a venit la tatăl meu, care exploata pe atunci o mină bogată de argint la Certeju, şi i-a spus că zilnic se vede o flacără ce iese şi joacă asupra unei crăpături din pădure şi el crede că asta ar însemna că trebuie să fie ascunse acolo minereuri bogate. Tatăl meu era, din fericire, destul de aventuros pentru ca să dea atenţie spuselor acestui om de treabă. A făcut deci o galerie la locul indicat de acel român, dar a săpat în zadar câţiva ani. În cele din urmă s-a plictisit şi era hotărât a o părăsi, când a mai făcut o singură încercare în direcţia vânei şi aici a dat de un minereu bogat în aur… Această descoperire fericită l-a determinat pe tatăl meu să urmeze mai repede toate mijloacele pentru a continua această exploatare… În muntele din faţă, a descoperit o altă vână, numită Ion Nepomuk”.
În continuare, descrie aspecte ce ţin de salarizarea lucrătorilor şi organizarea extragerii aurului:
„În ce priveşte salariile zilnice pentru această exploatare la Săcărâmb, ele sunt mult mai mari decât în altă parte, deoarece alimentele aici sunt foarte scumpe, trebuind să fie aduse de la distanţe mari pe spinarea cailor sau aduse în spate de oameni… Proprietarii au trecut autoritatea sau dreptul de a reglementa explotarea asupra Majestăţii Sale Împărăteasa Maria Tereza… Cel care îndeplineşte acum funcţia de exploatare a minelor este Daniel Castelano… El este primul în Transilvania care a construit în districtul său pive sistematice şi a arătat folosul lor şi al morilor de spălat, prelucrând într-o singură zi trei sute de chintale de minereu, cu ajutorul a şapte pive şi mori de spălat, fabricate la Săcărâmb“.
De la Săcărâmb, Born trece muntele Stogul, spre Băiţa:
„Pe partea opusă acestui munte, la locul numit Trestia, se găseşte o altă mină, care din cauza bucăţilor frumoase de aur pur,… a devenit foarte vestită. Toată această exploatare este în stare aşa de proastă, că n-ai nici o siguranţă când o vizitezi. Trebuie să fii român ca să îndrăzneşti să înfrunţi primejdia… Am văzut vânzându-se ziua-n amiaza mare, în piaţa de la Deva, bucăţi foarte frumoase provenind din această mină… Aceşti negustori se numesc Gozari“.
O altă mărturie, depusă de Felix Franzenau, administrator minier cezaro-crăiesc, confirmă împrejurările descoperirii aurului la Săcărâmb. După acesta, ţăranul Ion Ormindean, care îşi ţinea porcii la îngrăşat în pădurile din acei munţi, ar fi găsit din întâmplare o bucată de minereu. Românul a dus-o la contele Ludovic von Born, la Certej, care o trimite la Cluj, pentru expertizare. Nu mică i-a fost surpriza când i s-a comunicat despre conţinutul bogat în aur al acelui sloi de piatră. Ulterior, Ion Ormindean l-a călăuzit pe Born spre locul unde a făcut descoperirea. După căutări atente, au dat de o deschizătură, care în realitate era o Ştiolnă (galerie de mină) deghizată, săpată în stâncă numai cu instrumente de mână de către locuitorii din Nojag, care scoteau aur de aici în mod clandestin. Fericita întâmplare determină pe Ludovic Born să se asocieze cu Filip de Wildburg şi De Feigel, pentru a deschide, în 1747, prima galerie a minelor de aur din Săcărâmb – Ştiolna „Maria”. Profitul obţinut le-a permis să-l împrumute chiar pe împărat, cu 50.000 florini, care avea nevoie de bani pentru armată.
Am rămas cu “cerşitul din poartă în poartă”
Pentru următoarele două veacuri şi jumătate, Munţii Metaliferi au devenit o veritabilă „Californie“ a Europei. Mărturiile evocate pun în lumină un constant interes al mai marilor lumii pentru bogatele resurse aurifere existente pe meleagurile hunedorene, reconfirmând, poate, validitatea istorică a vechii zicale moţeşti: „Munţii noştri aur poartă, noi…!?”
