Mânerău. Un sat din imediata apropiere a Hunedoarei. Trecutul acestei aşezări relevă un aspect definitoriu: Biserica a însemnat, pentru greu încercata lume rurală transilvăneană, un element central, identitar, fiind garantă a dăinuirii prin veacuri. Un rol ilustrat, se pare, din ce în ce mai rar, în zilele noastre.
La o simplă lectură a „Şematismelor” mitropolitane, în dreptul Parohiei ortodoxe române Mânerău, citim numele preotului Constantin Dăncilă, care a păstorit aici, vreme de 55 de ani, între 1887-1942. În aparenţă, această menţiune din evidenţele oficiale nu pare să spună nimic deosebit. Nicio culme arhierească atinsă, niciun „Preasfinţit” ori „Preafericit” rang clerical dobândit, în lungul apostolat al acestui preot de ţară. Dar, în peste jumătate de veac, vrednicul părinte Constantin Dăncilă a reprezentat, pentru obştea sa, un veritabil reper spiritual, etic, moral şi civic, călăuzindu-şi oamenii, cu fapta şi cuvântul, prin răscrucile majore ale istoriei primei jumătăţi de secol XX.
Pornind de la izvoare documentare puţin cunoscute şi de la unele mărturii de istorie orală, în cele ce urmează, vom încerca să restituim publicului hunedorean biografia părintelui Constantin Dăncilă (1860-1942), încredinţaţi fiind de importanţa stringentă a prezentării unui model exemplar de viaţă misionar-pastorală, pe care îl găsim, tot mai rar, în societatea contemporană!
Zorii unui destin dedicat aproapelui
Destoinicul paroh era descendentul unei familii mijlocaşe, de pe întinsa vatră a localităţii Petreşti (jud. Alba), în sânul căreia se născuse, în anul 1860. Lumea pestriţă a acestei aşezări din mărginimea Sebeşului, unde convieţuiau români şi saşi, i-a oferit bunul exemplu al toleranţei şi dialogului. După ce a deprins scrisul şi cititul la Şcoala confesională din comuna natală, a urmat cursurile Gimnaziului săsesc din Sebeş şi teologia la Institutul Şagunian de la Sibiu, absolvit în 1884.
Încă de la început, destinul i-a călăuzit paşii, pe meleagurile hunedorene. Astfel, tânărul teolog Dăncilă debuta ca dascăl, în apropierea Devei, la „Şcoala poporală ortodoxă” Sântandrei-Sântuhalm. Intrat în serviciul învăţătoresc, a legat o strânsă prietenie cu preotul locului, Avel Bera, fiul fostului paroh din Mânerău. Răsfoind „Calendarele” arhidiecezane, descoperim că Dăncilă a dăruit lumina ştiinţei de carte în limba română, la copiii din cele două sate, în perioada 1884-1886, într-o epocă a politicii austro-ungare, de maghiarizare forţată a învăţământului de stat.
La recomandarea protopopului Ioan Papiu, Constantin Dăncilă este hirotonit preot, în anul 1887, de către mitropolitul Miron Romanul, încredinţându-i-se Parohia ortodoxă română Mânerău (comitatul Hunedoarei), cu filia Răcăştie. Vechile „Matricule” bisericeşti arată că prima slujire în altarul acestei comunităţi de credincioşi s-a petrecut în ziua de 14 iunie 1887. Mărturiile din arhive probează că şi-a slujit cu devoţiune obştea, timp de 55 de ani, activitatea sa fiind neîntreruptă şi fermă.
Practica sfinţirii locului
La finele secolului al XIX-lea, Mânerăul suferise un puternic regres economic, datorită unui incendiu care mistuise aproape tot satul, documentele din arhive mărturisind că „multe familii şi astăzi şed în pivniţi, neputându-şi face case”. Ambientul social de aici nu depăşise cu mult tipul de mentalitate specific feudală. De asemenea, era necesară întemeierea unei şcoli primare în limba română. Lăcaşul bisericesc din lemn se găsea în pragul prăbuşirii. Toate aceste realităţi configurau un orizont de acţiune în faţa noului preot, iar oamenii locului vedeau în păstorul lor pe omul providenţial, care să le primenească viaţa cu germenii modernităţii.
Despre bătrâna bisericuţă din lemn, Constantin Dăncilă spunea: „când am venit în parohie, era aici o biserică veche, de grădele, ai cărei pereţi demult căzuseră […]”. Întregul sat contribuie financiar pentru ridicarea unui nou lăcaş de cult, adunând „1000 florini valută austriacă”. Din partea „Fundaţiunii Şaguna”, au mai venit încă 500 florini, iar împăratul Franz Josef a dăruit 150 florini şi un candelabru vienez. În iernile anilor 1887-1889, poporenii, în frunte cu preotul, au scos piatra necesară edificiului, din coasta unui deal, astfel încât, „în octombrie 1889, biserica a fost gata şi s-a sfinţit”.
La iniţiativa lui Constantin Dăncilă, enoriaşii din Mânerău au contribuit la fondul pentru zidirea Catedralei mitropolitane din Sibiu. Aşa după cum menţionează cărturarul Ilarion Puşcariu, obştea subscrisese cu o donaţie destul de consistentă pentru posibilităţile materiale ale timpului: „parohul Constantin Dăncilă, cu 100 coroane, iar comunitatea Mânerău, cu 26 coroane şi 56 fileri”.
Preotul care pune plugarii cu burta pe carte
La cumpăna veacurilor XIX-XX, şansa emancipării prin educaţie s-a ivit şi pentru aceşti plugari din proximitatea Hunedoarei. Mucenicia lui Constantin Dăncilă s-a consumat în răspăr cu arhaica mentalitate a ţăranului, străduindu-se a-şi convinge credincioşii că sosise vremea propăşirii poporului „de la coarnele plugului”, prin accesul la învăţământul elementar. În 1888, reuşeşte să deschidă o „şcoală confesională cu limba de predare română,… în odaia mea de locuit”, al cărei „învăţătoriu provizoriu” va fi. Cu ajutorul sătenilor, s-a ostenit din greu să menţină în funcţiune şcoala, până în anul 1912. În iernile geroase, când autorităţile şcolare nu asiguraseră combustibil lemnos pentru încălzirea odăilor unde învăţau copiii, bunul părinte Dăncilă a cumpărat pe spesele proprii lemnele de foc necesare. „Preotul-învăţătoriu” şi-a împărţit elevii în trei clase de învăţământ, la care preda cinci zile pe săptămână, a câte 6 ore pe zi, adică 30 ore de activitate şcolară, cu 10 ore mai mult decât norma unui învăţător din prezent. Acest dascăl poporal dobândise un asemenea bun renume, încât protopopul Devei îi încredinţa, adesea, misiunea de „consilier pe probleme de învăţământ confesional”, în Arhidiaconatul devean.
Managerul civilizaţiei
Dar, preotul Dăncilă nu s-a mulţumit să-i aducă la şcoală doar pe pruncii din sat, ci a găsit de cuviinţă să acţioneze şi în direcţia răspândirii culturii pentru popor. El înscrie localitatea Mânerău pe orbita civilizatoare a „ASTREI”. Alături de paroh, intelectualii hunedoreni urmau să ţină, în sat, o serie de „Prelegeri poporale”, cu tematica ancorată în problematica lumii rurale. Spre pildă, participând la aceste activităţi ale astriştilor, sătenii puteau reţine informaţii practice legate: igienă, împiedicarea răspândirii bolilor sociale, agricultură, pomicultură, creşterea animalelor, norme juridice, dar şi din sfera culturii generale. După cum rezultă din arhivele sibiene, în 1921, filiala comunală Mânerău făcea, deja, parte din Despărţământul ASTRA Hunedoara, cu „44 capi de familie, ca membri ajutători”.
Lucrare în slujba României
Pe temeiul „principiului autodeterminării naţionale”, enunţat de preşedintele american Wilsson, către sfârşitul Primului Război Mondial, în timp ce Monarhia austro-ungară se prăbuşea ireversibil, în localităţile transilvănene, s-au format Consilii şi Gărzi Naţionale Române. Ataşat cauzei naţionale, preotul Constantin Dăncilă constituia, la Mânerău, în ziua de 10 noiembrie 1918, „Sfatul Naţional şi Garda Naţională Română”. Despre istoricul eveniment, un act din arhive relevă: „…adunarea poporului se constituieşte, alegându-şi de preşedinte pe parohul Constantin Dăncilă”. În perioada imediat următoare, Consiliul Naţional Român Mânerău a mandatat, în baza unui „Credenţional”, delegatul care să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918.
Sponsor al cultivării comunităţii
După 1918, acest preot şi-a continuat nobila muncă, în direcţia ridicării culturale a poporului. Cu resurse financiare proprii, la sfârşitul anului 1921, întemeiază, la Mânerău, Biblioteca publică „Fondul Maria Dăncilă”, în memoria fiicei pierdute de timpuriu. Mulţumită şi unor donaţii venite de la Arhiepiscopul ortodox al Transilvaniei, la scurtă vreme, acest fond de carte ajunsese să aibă un inventar de 240 cărţi. În comparaţie cu amploarea medie a unor biblioteci săteşti, care numărau între 30 şi 200 de cărţi, cea înfiinţată de Constantin Dăncilă era relativ mare.
În societatea rurală a Mânerăului, acest păstor de suflete se bucura de o încredere deosebită. Aşa cum dezvăluie documentele din arhiva bisericească, în faţa şi sub iscălitura lui, se zălogeau proprietăţi, în schimbul unor împrumuturi între săteni. Devenise martorul predilect la tranzacţionări de case şi terenuri. Din oficiul său parohial, elibera adeverinţe şi înscrisuri de stare civilă, aspecte care învederau că preotul satului se afla mai aproape de problemele economice ale oamenilor, decât notarii oficiali.
Pe terenul activităţii misionar-pastorale, a acordat atenţie formării de cântăreţi bisericeşti, pregătind mai multe generaţii de cantori, renumiţi în zonă. Pentru unii dintre aceştia, „şcoala de ţârcovnici” condusă de Dăncilă a constituit temelia formării ulterioare, în centrul mitropolitan de la Sibiu. Aşa a fost şi cazul diacului Gheorghe Pripaş, care datorită îndrumării părinteşti a preotului, devenise primul cântăreţ de strană, cu şcoală, din întregul protopopiat.
Sfârşitul
În 1933, la apariţia primelor semne de boală, a fost ajutat să slujească altarul de către preotul Ieronim Rudeanu. A continuat, însă, cu aceeaşi sârguinţă să lucreze în calitate de „notar tractual” al Protopopiatului Hunedoara şi a participat la adunările arhidiaconale, în calitate de membru de onoare.
După o trudă neobosită, depusă timp de 55 de ani, preotul Constantin Dăncilă a trecut la cele veşnice, în 1942, la vârsta de 82 de ani. La înmormântare, a fost însoţit pe ultimul drum de întreaga comunitate şi de un impresionant cortegiu de preoţi. Un bătrân din Mânerău îşi aminteşte:
„L-or dus cu patru boi la car şi alai mare… Tăt satu’ o ieşit, sa-l petreacă la groapă, ca pe un mare părinte. O fost înmormântare cu sobor mare!”
A lăsat în urmă un demn continuator, pe fiul său – colonelul preot Ioan Dăncilă, care a contribuit la înfiinţarea clerului militar din Armata Română Regală.
Apostolatul părintelui Constantin Dăncilă întru propăşirea obştii sale, dar şi a vecinătăţilor, ar fi rămas în conul de umbră al uitării. Dar, puterea exemplară a acestui destin, călăuzit de har şi vocaţie, ne motivează să-i aducem efigia în prim-planul prezentului, hunedoreanul Constantin Dăncilă fiind acel „Om care sfinţeşte locul”.
