Un principiu de bază al cercetării trecutului spune că marea istorie regională, continentală şi globală, de ce nu, poate fi elucidată doar atunci când vor fi scrise microistoriile tuturor aşezărilor umane, conexându-le, apoi, precum piesele unui imens puzzle. Cu alte cuvinte, identitatea istorică locală contribuie, prin sevele memoriei sale, la reconstituirea fluxului cronologic al oricărei sinteze de macroistorie. După astfel de raţiuni se călăuzeşte şi scrisul monografic, atunci când recompune povestea trecutului unei localităţi, încercându-se radiografierea liniilor generale şi particulare ale unui destin comunitar trecut prin sitele timpului.
Motivaţi de un atare spirit, în rândurile de faţă, propunem publicului hunedorean scurtul periplu asupra istoriei unei străvechi vetre hunedorene din sud-vestul Ţării Haţegului – Clopotiva.
Apă sunătoare în limba slavă
Referindu-se la numele localităţii, filologi şi etnografi de renume, precum Iorgu Iordan, sunt de părere că toponimul ar fi de origine slavă, „clopotivă” însemnând, de fapt, „apă sunătoare”, denominaţie inspirată de la micile şopote ale Râului Mare.
Posibile urme dacice
O serie de mărturii arheologice pledează în favoarea vechimii de locuire umană multimilenară, pe aceste meleaguri. Pe înălţimea „Vârful Pietrei”, au fost sesizate urme de fortificaţii, posibil dacice. De altfel, existenţa unei grădişti ridicate de daci este plauzibilă, datorită poziţionării geografice, la ieşirea din pasul Porţilor de Fier ale Transilvaniei (presupusa trecătoare „Tapae”), o întăritură cu rol defensiv, menită a proteja depresiunea haţegană de incursiunile romane.
Romanii ca la ei acasă
După cucerirea romană, zona Clopotivei capătă o nouă relevanţă, în contextul cercului de apărare a coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În hotarul satului, pe „Gruniul Măgurii”, s-au descoperit resturi ale unor reşedinţe romane, iar pe teritoriul aşezării, inscripţii ale Legiunii a XIII-a Gemina şi cuptoare din aceeaşi epocă, aspect care demonstrează existenţa, aici, a unei elite economice imperiale, pe fondul romanizării provinciei Dacia Felix. Istoricii de odinioară au identificat, în zonă, artefactele unui apeduct roman, care pornea de la Clopotiva, spre a duce apa limpede din Retezat, tocmai în capitala latină a Daciei. Cărturarul iluminist Benkő Joszef, într-o lucrare monografică dedicată comitatului Hunedoara, acredita o îndrăzneaţă ipoteză, potrivit căreia, la Clopotiva, s-ar fi aflat enigmatica aşezare „Vicus Patavicensis”.
Clopotiva bisericească
Dar, prima atestare scrisă a Clopotivei apare pe documente, datând din anul 1360. Cancelistul face referire, în actele sale, despre un anume Zampa, „preot român din parohia Clopotiva” – „sacerdos olahalis ecclesie de Clapatiua”, ceea ce demonstrează că, în cea de-a doua jumătate a veacului al XIV-lea, aici funcţiona o comunitate bisericească bine înjghebată, sub păstorirea unui paroh. Acest preot avusese o pondere distinctă, în cadrul funcţionării străvechiului drept românesc de judecată, prin aceea că era jurat al Ţării Haţegului, din partea vicevoievodului ardelean Petru. De fapt, organizarea confesională a clopotivanilor, încă din Evul Mediu, a fost probată şi de o biserică de zid, ctitorită în stil bizantin, prin secolul XIV, monument demolat în urmă cu mai bine de o sută de ani.
Clopotiva, pepinieră de aghiotanţi regali
Întemeiată la ieşirea Râului Mare din Munţii Retezat, Clopotiva s-a numărat, de la bun început, în rândul micilor cnezate haţegane româneşti. Spre pildă, în 1402, este atestat cnezul „Nicolae de Clopotiua”, iar la 1411, un altul, cu numele „Bogdan, fiul lui Lithinoya din Clopotiva”. Cnezimea de aici a jucat un rol aparte, în anul 1439, când participaseră, ca oameni ai regelui Albert al Ungariei, la împroprietărirea Cândeştilor din Râu de Mori, cunoscuţii conţi Kendeffy, de mai târziu. În chiar anul căderii Constantinopolelui – 1453, un anume „Ladislaus Bakuth de Clopotiwa” avea calitatea de reprezentant crăiesc, având sub autoritate satele Densuşienilor.
Tot ca oameni ai regelui („homo noster”), figurează Johannes şi Janko „de Clopothiwa”, în anii 1493 şi 1496, când notifică averile cnezilor Kende şi Kenderessy.
Vremea nemeşilor de Clopotiva
Noi date, imortalizate pe retina timpului, le datorăm unor diplome nobiliare, cu pecete regală, care învederează faptul că satul Clopotiva devenise leagănul câtorva familii de nemeşi, cu titlu şi blazon. Aşa a fost şi cazul celor din neamul Pogan, afirmaţi la oaste, împotriva turcilor, în vremea Corvinilor. Spre pildă, sub regele Matia Corvin, un Gheorghe Pogáni fusese numit oficial al „Sancta Coronae Transsilvanicae”. Din aceeaşi stirpe, este amintit, la 1496, „Nicolae Pogany de Clopotiva”, strămoş al unui întreg şir de cosângeni, ridicaţi în rangurile de comite şi vicecomite ai Albei de Jos şi Hunedoarei.
La 1504, nemeşii clopotivani Petru Bakolz, împreună cu fiul său – Ioan, stăpâneau moşii întinse, în comuna Densuş.
După mijlocul secolului al XVI-lea, o bună parte dintre locuitorii înnemeşiţi vor fi obligaţi să treacă la confesiunea reformat-calvină, pentru a-şi păstra averile şi statutul social. Din această elită locală, făceau parte, în 1630, Mihail Fodor şi Paul Pogan „de Nagyklopotivai”, în calitate de „vice-solgăbirăi” ai Comitatului Hunedoara.
Nobilii şi iobagii, lumi paralele
Un document oficial, din anul 1689, ne oferă o perspectivă ceva mai amplă asupra structurii sociale din Clopotiva. Astfel, la finele secolului al XVII-lea, pe când Europa occidentală trăia în ambientul cultural al Barocului, aflată la porţile civilizaţiei, Clopotiva haţegană era condusă de o elită nobiliară, din care făceau parte nemeşii: Pogany, Kenderess, Ştefan de Fejérviz, dar şi consilierul principelui – românul Ioan Costa. Îşi duceau traiul chivernisit, pe loturile lor de pământ, iobagii din familiile: Ciurcan, Mihăiuţ, Dănilă, Bucşan, Grădinaru, Matei, Balaş, Ciorogar.
Lupta dintre calvini şi ortodocşi
În epoca Principatului autonom, obştea a fost marcată de frământările continue ale luptelor confesionale dintre nobilii calvini şi românii ortodocşi. După cum se ştie, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, întreaga Europă se afla sub marca belicoasă a unei asemenea dispute bisericeşti, în Războiul de Treizeci de Ani. Diferendele de la Clopotiva au gravitat în jurul problemei folosinţei alternative a bisericii. Străvechiul aşezământ bisericesc, de veac XIV, nu părea să încapă pe enoriaşii celor două confesiuni. Determinaţi de atari dificultăţi, românii îşi edifică o nouă biserică, în jurul anului 1770.
Educaţia ameninţată cu sabia
În anul 1759, vlădicul unit de la Blaj, Petru Pavel Aaron, vizitează comunitatea greco-catolică românească a Clopotivei, răstimp în care are parte de violente şicanări din partea nobililor calvini. Ca unul care întemeiase şcoli confesionale la sate, pentru luminarea fiilor de plugari, episcopul a fost întâmpinat cu săbiile, de către nemeşii care ar fi dorit să-şi menţină supuşii în starea de ignoranţă a iobăgiei. La Galaţiul de lângă Pui, acelaşi arhiereu s-a aflat la un prag de moarte, în faţa flintelor stăpânilor de pământ. Se spune că, numai rugăciunea către icoana făcătoare de minuni „Maica Domnului cu Pruncul”, l-ar fi izbăvit de la pieire.
Clopotiva, „metropolă” religioasă
Pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, statutul satului devine unul privilegiat. Clopotiva devenise reşedinţă de scaun protopopesc, unde rezida arhidiaconul onorar Ianăş Popa Munean (1777-1793). În veacul următor, comunitatea urma să fie păstorită spiritual de preoţii: Dumitru şi Lascu Coşa, Popa Mihai, George Cessian, Avel Pop Bociat, Andrei Ionaşu, Iacob Niculescu. Vitregiile din partea elitei nobiliare au continuat şi asupra acestor păstori. Spre exemplu, în 1782, cu doar doi ani înaintea Răscoalei lui Horea, datorită unor jocuri de culise, preoţii Dumitru şi Lascu Coşa au fost reduşi la condiţia de iobagi ai nobilului militar Nagy de Deva.
În epocă, Biserica şi-a înţeles misiunea civilizatoare. Sub patronajul ei, şi la Clopotiva s-au înfiinţat primele şcoli româneşti. După cum o arată arhivele clericale, la 1856, aici s-a zidit cel dintâi aşezământ şcolar, unde preda „învăţătoriul poporal” Antoniu Poganu.
În zorii modernităţii europene, Clopotiva se clasa, de departe, cel mai impozant sat din regiune. Despre această localitate, canonicul Ştefan Moldovan spunea că „este cea mai mare comunitate din Valea Haţegului”. Statisticile oficiale ne arată că, la 1811, în Clopotiva erau înregistrate 125 numere de casă şi tot pe atâtea „fumuri”, în 1853 – „370 familii cu 1330 suflete”, pentru ca, în 1900, să fie recenzaţi 1684 locuitori.
Puşcaşi la curtea de la Viena
Documentele vremii îi prezintă pe locuitorii satului Clopotiva ca pe nişte îndrăzneţi vânători de urşi şi dibaci pescari de păstrăvi, în apele Râului Mare. Dintre aceştia, Curtea imperială de la Viena îşi recruta cei mai iscusiţi puşcaşi, pentru vânătorile Arhiducelui moştenitor Rudolf de Habsburg.
Monografia regală
Marca autenticităţii satului Clopotiva nu a scăpat neobservată de lumea academică. În perioada interbelică, fondul Casei Regale a României a finanţat echipele sociologice ale „Şcolii lui Dimitrie Gusti”, pentru realizarea unui proiect monografic recuperatoriu, intitulat „Clopotiva, un sat românesc din Haţeg” (vol. I-II, 1935), care poate constitui un model de abordare şi pentru scrisul istoric din prezent.
Cu o vechime de peste şapte veacuri şi jumătate, obştea românească a Clopotivei hunedorene se distinge, în istorie, printr-o amprentă identitară distinctă, ilustrând pe deplin deviza europeană „Unitas in diversitas!”.
