Gialacuta avea la începutul secolului XX aproape 300 de locuitori. Oamenii lucrau pământul, creşteau animale, aveau livezi şi păşuni, iar unii erau angajaţi în minele şi exploatările forestiere din împrejurimi.
O biserică veche de peste trei secole şi o şcoală însufleţeau atmosfera satului izolat al comunei Brănişca, aflat la circa 30 de kilometri de municipiul Deva.
Cu timpul, toate localităţile rurale de la poalele Munţilor Metaliferi s-au depopulat, însă fenomenul a fost resimţit cel mai profund de comunitatea din Gialacuta.
În urmă cu un deceniu, mai puţin de zece oameni, cei mai mulţi vârstnici, mai locuiau în Gialacuta. Atunci, vechea biserică de lemn a satului – aflată pe lista monumentelor istorice ale Hunedoarei – a ars din temelii în urma unui incendiu de vegetaţie care a cuprins-o. Bătrânii au fost prea neputincioşi pentru a o putea salva de mistuire şi, odată cu biserica de pe deal, soarta satului a rămas pecetluită.
În anii următori, numărul localnicilor s-a împuţinat treptat, iar anul trecut doar Loghin Topor mai trăia în Gialacuta. Gospodăria sa, altădată plină de animale, a rămas pustie. Bătrânul mai poate fi văzut rareori pe pășunile satului. De altfel, niciun om şi niciun animal domestic nu a mai rămas în satul cu peste 20 de case pustii, înconjurat de dealuri şi păduri.
Cei care vizitează satul pot auzi o mulţime de păsări şi animale sălbatice, care trăiesc în pădurile din vecinătate. Dintre gospodăriile închise, unele au fost puse sub lacăt, iar cei care le deţin mai se întorc uneori aici pentru a le îngriji.
La unele case, oamenii au montat camere video şi au pus indicatoare în care îi avertizează pe străini că accesul le este interzis pe proprietăţile private. Alte clădiri au fost lăsate să se ruineze, iar vegetaţia luxuriantă a pus stăpânire pe ele, în timp ce pădurea „seacă” a ocupat fostele păşuni.
La poalele dealului pe care se află rămăşiţele bisericii, clădirea şcolii din Gialacuta a rămas devastată. Văzut de pe dealuri, satul încremenit în timp, oferă oaspeţilor săi o privelişte spectaculoasă. Puţini oameni îi mai calcă, însă, potecile.
