- Ținutul cetăților dacice din Munții Șureanu își leapădă treptat culoarea pământie a iernii fără zăpadă și se acoperă cu verdele intens al ierbii de primăvară, împodobită cu numeroasele soiuri de flori și plante medicinale.
Aflate în Parcul Natural Grădiștea Muncelului Cioclovina, cetățile dacice din Hunedoara sunt monumente istorice valoroase, incluse în patrimoniul cultural mondial UNESCO, dar și ca locuri care adăpostesc o floră diversă.
În împrejurimile lor cresc numeroase plante sălbatice rare, ca laleaua pestriță, garofița de stâncă și chiar iarba fiarelor și mătrăguna – cărora tradiția populară le atribuie daruri miraculoase. Numeroase specii de orhidee sălbatice, limba cerbului, mojdreanul și spânzul, pot fi și ele descoperite, în diverse stadii ale ciclului de înflorire, împreună cu felurite ciuperci în pădurile și munții din ținutul cetăților dacice.
Primele flori de primăvară căutate în Parcul Natural Grădiștea Muncelului Cioclovina sunt ghioceii sălbatici.
Numite și luște, plantele cu bulbi de dimensiuni mari admirate în această perioadă în câteva dintre poienile și pădurile din Munții Șureanu. Florile au atras în aceste zile numeroși turiști, iar localnicii le atribuiau în trecut origini magice.
Potrivit unor legende locale, aceste flori, care cresc în abundență în Platoul Vârtoapelor din apropierea cetății dacice Sarmizegetusa Regia sau pe versanții Cioclovinei, aproape de cetatea dacică Piatra Roșie, ar fi fost așternute aici de „Alea Frumoase”, zânele pădurii care împodobesc munții cu flori, în ținutul cetăților dacice și au grijă ca natura să rămână netulburată de oameni.
Zânele au origini vechi și au fost identificate de etnologi cu zeități din mitologia tracilor și greco-romană, ca Bendis, Artemis sau Diana.
„În credințele localnicilor, Alea Frumoase umblă prin copaci cu frunze mari, prin meri, peri, stejari. Erau ciudate Frumoasele noastre, ele nu și-au pierdut semnificațiile selenare ale vechii Artemise, cea identificată cu Luna, când pedepseau pe cei care se apropiau de ele prin chiotul care cheamă în timpul nopții. Prezența lor nu era decât nocturnă, iar cei pedepsiți erau totdeauna bărbații: lor li se schimba chipul, li se strămuta uitătura”, relata etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat intens așezările din ținutul cetăților dacice.
Popâlnicul, o altă plantă aflată în pădurile din ținutul cetăților dacice, era considerată magică și folosită la protejarea caselor.
„Când se lasă Postul de Paști, în săptămâna aceea nu se lucră seara de când asfinte soarele, până trece de miezul nopții. Vineri dimineața, merg fetele la pădure după „popelnic”. Trebuie să meargă de cu noapte, să nu le vadă găinile, că nu le mai crește părul să facă chică. Se duceau unde știau că e popelnic în pădure: aici pe Dealul Grosului, pe valea Porumbului către Grădiștea de Munte. Mergea fiecare singură, căuta sub zăpadă, o aducea la ea acasă, unde sâmbătă o fierbea și se spăla cu apa aia pe păr. Când o culegea din pădure, zicea: popelnice, popelnice, eu îți dau pită și ouă și tu-mi dai cosiță nouă. Ducea o țâră de pită și ou și le lăsa acolo de unde lua mâna aia de popelnic. Numai câteva fire”, scria etnologul Lucia Apolzan.
Frunza verde de popâlnic rezuma mitul renașterii, al reînnoirii periodice, legat de vârstele femeii și de fecunditate, arăta cercetătoarea, în volumul „Drumuri, încercări, împliniri” (1998).
Leurda se numără și ea printre plantele care cresc din abundență în pădurile din Munții Șureanu.
Ea poate fi întâlnită și printre monumentele antice din cetățile dacice din Hunedoara, mai ales în Sarmizegetusa Regia. Numită și usturoi sălbatic, a fost folosită ca aliment cu efecte detoxifiante din cele mai vechi timpuri.
Dacii cunoşteau puterea vindecătoare a plantelor medicinale, iar unele dintre acestea pot fi întâlnite printre vechile monumente din Munții Șureanu.
Unii istorici susțin că numeroase nume de plante medicinale ar proveni din limba vorbită de daci.
O mulţime de plante medicinale ale căror denumiri dacice s-au păstrat în lucrările de specialitate ale unor autori antici sunt cunoscute în România, ca leacuri folosite din cele mai vechi timpuri. Pedanios Discorides, un medic militar roman care a trăit în secolul I d. Hr., a lăsat posterităţii unul dintre cele mai preţioase tratate de medicină din Antichitate, De Materia Medica.
Autorul antic a înregistrat aproape 200 de denumiri de plante medicinale, menţionând proprietăţile acestora, iar pentru aproape 80 dintre ele şi denumirea dacică. Multe nume dacice de plante erau omonime cu denumirile latine sau greceşti, iar menţiunile referitoare la plantele medicinale folosite de daci arătau că aceştia erau renumiţi pentru cunoaşterea plantelor medicinale.
