Sute de oameni au luat parte la cea de-a 55-a ediție a festivalului „Călușerul Transilvănean”, eveniment organizat duminică, 15 decembrie, de Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Orăştie, în parteneriat cu Centrul de Cultură și Artă al Județului Hunedoara.
Evenimentul a strâns circa 400 de călușeri din ținuturile Orăștiei, Hunedoarei și Albei.Au participat formații de călușeri din: Glod – Almașu Mare (Alba) – Vinerea (Alba), Valea Mică – Trâmpoiele (Alba), Valea Drăganului (Cluj), iar din judeţul Hunedoara: Balşa, Beriu, Boșorod, Grid, Bretea Română, Geoagiu, Mărtineşti, Romos, Orăștioara de Sus şi Turdaş.
Jocul călușerilor se deosebește de colindul laic cu duba prin faptul că accentul se pune pe joc, însoțit de strigături specifice. Tinerii neînsurați poartă costumul de călușer, cu clopoței la cizme și tricolor la brâu. Ei pornesc în prima zi de Crăciun să colinde satele. Nu lasă necălcată nici o gospodărie. Acolo unde familiile au fete tinere, nemăritate, călușerii cânta „Cântărea fetei frumoase”, cu această așezată pe genunchi. Seara încing jocul la căminul cultural.
Dansul călușeresc s-a încins ca un joc național, păstrător de tradiții populare românești. Dovadă este panglica de tricolor, piesă de vestimentație a costumului de călușer.
Se presupune că originea călușerului trebuie căutată în epoca precreștină, dominată de cultul solar. Damaschin Bojinca, Ion Heliade Rădulescu și D.C. Olărescu susțin că acest dans își are originile în perioada daco-romană. O ipoteză foarte interesantă este Cea a lui Th. Speranța, care spune că deși călușerul provine din perioada dacică, originea lui trebuie căutată la vechii egipteni.
Cercetătorul Vuia observă în dansul Călușerului două elemente mitice bine conturate: a) Raportul dintre călușeri și Soare; b) Legătura dintre călușeri și zâne.
Astfel, călușerii sunt văzuți că o personificare a ielelor, ființe supranaturale care dansează noaptea prin păduri și fură mințile celor care le văd și le ascultă. În folclorul românesc, ielele circulă sub diferite denumiri: zâne, iele, ele, dânsele, maestrele, frumoasele.
Primele documente istorice atestă jocul călușerului în secolul al XVI-lea (Nicolai Istvanfi). În perioada contemporană nouă, perioada de joc a căluserului s-a modificat, de la începutul verii la solstițiul de iarnă. Una dintre explicații este legătura cu fertilitatea feminină și reținerile la care sunt supuși feciorii în perioada de pregătire a jocului ” patru săptămâni înainte de Crăciun ” abținerea de la femei, respectarea regulilor satului. Denumirea provine de la figura de „cal” (căluș), care este un simbol al sănătății și fertilității. Jocul în sine cuprinde sărituri, bătăi și îngenunchieri, pe o melodie cu ritm sincopat, adaptată la figurile jocului. De multe ori vătafii inventează ponturi, adică sărituri.
Strigăturile se împletesc cu jocul, fiind expresii ale stărilor sufletești.
