Valea Jiului a devenit cunoscută în întreaga lume de la mijlocul secolului al XIX-lea, o dată cu deschiderea exploatărilor zăcămintelor de cărbune din Vulcan, Petroşani şi Petrila. Geologii străini erau uimiţi de impresionanta cantitate de cărbune din bazinul Văii Jiului.
„Perspectivele de avere pentru această parte a ţării nu sunt mici, fără îndoială. Deci marea bogăţie a acestui domeniu al cărbunelui care conţine, aşa cum s-ar părea, cărbune excelent, nu poate fi trecută cu vederea”, relata geologul David Ansted, în 1862, în ghidul „O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862”. În următorii ani, zona a început să se dezvolte economic şi datorită migraţiillor masive de familii de români şi germani din Transilvania şi Bucovina, atrase de câştigurile din munca în zăcămintele carbonifere. La începutul secolului trecut, istoricul Nicolae Iorga a călătorit în Valea Jiului şi a oferit o descriere memorabilă a locurilor vizitate.
Valea Jiului – El Dorado-ul lui Nicolae Iorga
În Petroşani, Nicolae Iorga a ajuns cu trenul, la finalul unei călătorii de patru ore, pornită din Haţeg. Cu trăsura drumul ar fi fost parcurs în două zile, scria Iorga, însă „trenul duce în patru ceasuri, în care se numără şi opririle nesfârşite pe la câte o staţie de mâna a treia unde se înnădesc şi desfac vagoanele”.
Petroşaniul avea în acei ani 8.000 de locuitori, iar localnicii îi spuneau „Petrozseny”. „Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig răpede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare. Biserică a catolicilor, biserică nouă, mare, a românilor ortodoxi, veche bisericuţă de lemn de pe la 1800, biserică unită cu zugrăveli de Smigelschi (n.r. Octavian Smigelschi, pictor român de biserici), şcoli unde zburătăcesc copii de târg, sporovăind ungureşte. Niciun mare oficiu public, căci Petroşanii nu sunt un oraş ci numai un „nagy kozseg”, o comună mare. Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară”, scria Nicolae Iorga, în cartea „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicată în 1906, de Editura Minerva, iar relatările sale au rămas în istorie.
Autorul descria mulţimea celor veniţi „pentru a stoarce cărbunele pământului din acele două dealuri depărtate”, unde munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci, apoi casele mari ale coloniilor şi cele mici şi curate de la marginea orăşelului. „Dar miezul târguşorului îl alcătuieşte o stradă largă în care tina se tot supţiază cu apă: de o parte şi de alta, prăvălii proaste scot la uşi mărfuri ieftine şi rele. Femei legate la cap, lucrători în haine de oraş, secui cu pălării înalte şi cu fireturi albastre pe scurteica neagră, toate hainele şi feţele din lume se văd prin colţuri, pe când mulţimea cea mare a locuitorilor lucrează chinuită în pământ la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed”, relata Nicolae Iorga.
Valea minelor de cărbune
Istoricul Nicolae Iorga continua descrierea culmilor Parângului, la poalele căruia se afla Petroşaniul, apoi Vâlcanul şi Straja, locul de pândă al hotarului. „Pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, îi descria istoricul pe oamenii din comunităţile vechi ale locului. În acea vreme, mai relata Nicolae Iorga, în timp ce minele din Petroşani erau administrate de evreii bogaţi, cele din Lupeni aveau capital francez. Istoricul se arăta nemulţumit de starea comunităţilor care populau aşezările din bazinul carbonifer şi mai ales de numărul mare al străinilor veniţi să profite de pe urma bogăţiei zonei.
„Când cele dintâi lumini se aprind la depozitele miniere, i-au trenul de întors spre Haţeg, uşurat ca de o grea oboseală, de nemulţumire, de stricăciune şi decădere omenească”, mai scria Nicolae Iorga, în capitolul dedicat Văii Jiului, din volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”.
Timp aproape un secol, mineritul din Valea Jiului s-a aflat într-o dezvoltare aproape neîntreruptă, iar zona populată în secolulul al XIX-lea aproape numai de familii de păstori a devenit una dintre cele mai urbanizate ale ţării. Declinul Văii Jiului s-a produs în preajma anului 1990. De atunci, în cele şase oraşe miniere din sudul judeţului Hunedoara, zeci de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă, iar mai multe mine au fost închise.
Fotografii: colecţia Dan Grecu / Facebook.
