În ultima vreme am tot citit despre Avram Iancu. Citind diverse cărți despre Crăișor, mi-am amintit o întâmplare din copilărie. Aveam vreo patru ani când am auzit prima dată despre Avram Iancu, într-un cântec, ale cărui versuri le învăța fratele meu pentru școală. Nimeni n-a băgat de seama că stând și ascultându-l pe fratele meu am reușit să rețin versurile. Câteva zile mai târziu, eram în București, într-un troleibuz supraaglomerat. Eram cu mama și stăteam în picioare. În jurul meu, oamenii strigau unii la alții, nervoși că se călcau pe picioare, că se atingeau… Mi-am lipit nasul de geam și am început să cânt, întâi încetișor, apoi din ce în ce mai tare, încercând parcă să acopăr țipetele isterice ale oamenilor… “Astăzi cu bucurie,/Românilor, veniți/Pe Iancu în Câmpie/Cu toți să-l însoțiți/Spălați armele voastre/Degrabă s-alergăm/Din sufletele noastre/Pe dușmani s-alungăm/Iancule mare/Bravule, tare/Cu noi să fii!/Tu însoțește și însuflețește/Pe ai tăi fii!”. Asa mi-am început recitalul în troleibuz. Încet, încet, în jur s-a făcut liniște. Încetaseră cu toții. S-au uitat la noi. Nu înțelegeau. Apoi au aplaudat și au început să se mire de copilul de patru ani, de care au întrebat imediat de unde vine. Țin minte că m-au mângâiat cu duioșie, iar pe mama au felicitat-o. E prima mea amintire despre mine… E deja poveste de familie.
Fiind din Hunedoara, sigur că una dintre primele excursii cu școala a fost la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu, la gorunul lui Horea, dar și la cel al lui Nicolae Ceaușescu. Acolo ni s-a predat o prima lecție de istorie și așa am aflat cine fusese cel despre care am cântat cu atât entuziasm în troleibuzul din București. Am fost la Țebea din nou, zilele trecute. Nu era nimeni la mormânt. Nu-i nimic, o să vină începutul de septembrie și se vor îmbulzi cu toții. Politicienii ca să fie văzuți, oamenii de rând ca să mănânce mici și să bea bere. Între ei vor fi desigur și cei care se încăpățânează să țină vie amintirea celui care chiar a trăit pentru neamul lui – Avram Iancu!
