Un creştin şi-a rânduit locuri de veci pentru toată familia în curtea unei mănăstiri.
Larg la pungă, baştanul portocaliu de pe malurile Cernei se îngrijeşte să aibă şi somnul de veci la fel de bine tămâiat ca viaţa lui cea de toate zilele.
Când groparii au prins a-i scurma hogeagul eternităţii, ce să vezi – au dat de apă.
Ca la Blaga… nu, nu Buldogul… Celălalt, ăla mut ca o lebădă: „Şi de-acolo sapă, sapă, până dai de stele-n apă”.
Creştinul nostru sta prostit în gânduri, scărpinând discret (şi elegant) cu unghia degetului mic în turul pantalonilor.
Cum să-şi doarmă somnul de veci cu atâta reveneală care să-l tragă la şale?
Degeaba l-au consolat prietenii că nu-i rău cu apa în cavou… că, de, mai spală din păcate… creştinului tot nu-i venea bine la socoteală.
Până într-o zi. Acu-i mulţumit fiindcă o schimbat locul cu nevastă-sa. „Toată viaţa s-a plâns că n-o duc la băi”, ar fi zis creştinul.
