Politica a fost, dintotdeauna, o artă. Arta dialogului, a negocierii, a compromisului. Privind în sus, nu putem să nu remarcăm faptul că politicienii români au devenit, în acest sfert de veac de libertate, mai mult decât maeştri în această artă.
Să dăm cel mai recent exemplu, care susţine afirmaţia noastră. Parlamentarii de pe înreg eşichierul politic, adică de pe la toate partidele, indiferent de culoare, au negociat atât de artistic unii cu alţii, au făcut atâtea compromisuri, încât până la urmă au ajuns la o concluzie comună: să-şi majoreze pensiile, după terminarea mandatului sau mandatelor. Mai exact, să-şi asigure nişte pensii nesimţite, împotriva cărora unii dintre ei tunau acum câţiva ani în microfoanele de la tribuna sălii de plen.
Minunat consens. Pensii mai mari pentru ei. Ce dacă pentru noi, când ajungem în spital bunăoară, suma alocată pentru hrana zilnică a unui pacient este de 7 lei. Ne-a lămurit Bănicioiu, cel care ţine loc de ministru la Sănătate: „Vă daţi seama cât de greu ne este şi nouă”?
Va să zică, tot lor le este greu. Vă daţi seama cât de greu le vine parlamentarilor să vadă bolnavi tăvălindu-se nu de durerile bolii pe care o au, ci de foame? Dacă nu ar fi acele pensii mărite, mai că i-ar buşi plânsul pe cei mai sensibili.
Dar arta negocierii, a compromisului, presupune ca nu toată lumea să fie de acord. Să mai existe şi opoziţie, ca să aibă ce să se negocieze. Corect este să spunem că nu toţi parlamentarii au fost de acord cu această măsură. Ba chiar sunt unii care mai întâi au semnat că „Da” iar apoi şi-au dat seama că de fapt voiau să zică „Nu”.
Dar desăvârşirea acestei arte a negocierii şi a compromisului o aflăm, fără îndoială, atunci când politicianul ajunge să negocieze cu el însuşi. Iar dacă mai ajunge şi la concluzia că nu este de acord cu propriile-i ideri sau propuneri, atunci avem sublimul. Adică întâlnim aplicat în politică principiul: „Am o idee şi nu sunt de acord cu ea”.
În acest caz, cel mai nimerit exemplu mi se pare premierul Victor Ponta. Căci cine putea să atingă sublimul în arta negocierii şi a compromisului, dacă nu liderul partidului de guvernământ.
Guvernul a adoptat săptămâna trecută Ordonanţa de urgenţă 7/15.04.2015 privind stabilirea destinaţiei unor bunuri imobile confiscate, care prevede că imobilele din această categorie vor fi valorificate cu prioritate prin utilizarea acestora de către instituţii publice, care le vor prelua în proprietate.
Pe ordonanţă se află, aşa cum este şi normal, semnătura premierului Victor Ponta.
Numai că după lungi negocieri cu sine însuşi, după compromisuri care au dus la alte negocieri cu sine însuşi, Victoraş al nostru ne lasă mască:
„Cred sincer, mai ales că e o reglementare nouă, că e foarte bine ca Avocatul Poporului să sesizeze CCR şi să ne spună Curtea dacă am procedat bine sau nu”, a spus Victor Ponta.
Adică, Guvernul sesizează Avocatul Poporului în legătură cu neconstituţionalitatea unei ordonaţe pe care el însuşi a dat-o. Sesizarea este semnată în numnele Executivului, aşa cum este şi normal, de Victor Ponta.
Cum ar veni, Ponta semnează ordonanţa, şi tot Ponta semnează şi sesizarea Avocatului Poporului că documentul nu este constituţional. Sau poate că ordonanţa a semnat-o: „Victor Ponta”, iar sesizarea: „Viorel Ponta”.
Aşteptăm cu legitim interes şi sufletul la gură, momentul când Ponta va negocia cu sine însuşi şi drept rezultat deputatul Victor Viorel Ponta va depune o moţiune de cenzură împotriva cabinetului Viorel Victor Ponta.
