Instituție, instituție, ABC, cofetărie, crâșmă, crâșmă, cafenea-crâșmă, crâșmă-cafenea, instituție, magazin second-hand, cafenea, cafenea, cafenea, sediu partid, sediu firmă, crâșmă-restaurant, magazin haine, magazin haine, crâșmă, sediu partid, fast-food, fast-food, crâșmă-cafenea, crâșmă, crâșmă… Aproximativ. Știu că sună ciudat, dar nu este un extras dintr-un poem postmodernist al unui poet cu capsa pusă, ci structura unui centru de urbe reședință de județ: Deva.
Am făcut această descoperire sintetică încercând să dau, în centrul lung al Devei, de o librărie, să văd ce a mai apărut, ce prețuri îngrozitoare mai au cărțile, să ai citesc două-trei pagini „la raft”… deh, obiceiuri mai vechi de calfă bătrână în ale literelor. Știam de o librărie în buza lui Iuliu Maniu, dar nu mai este, se curăță spațiul, se construiește ceva. Sper că nu e tot o crâșmă – în sensul larg al cuvântului, adică unde stă beutura la dispoziția meseanului. M-am întâlnit cu un amic, l-am întrebat, m-a dirijat tot acolo unde știam deja că găsesc sigur o librărie mai de Doamne-ajută, respectiv la Ulpia. Că, în rest, nu știa să mai fie altceva decât zone de vânzare a cărților de consum, de tip dugheană, prin supermarket sau te miri unde.
Mai știam eu o librărie ascunsă după un bloc trântit sinistru ridicat pe un spațiu de respirație unde ar fi trebuit să fie verdeață și bănci, nu arhitectură înghiontită cu șpaclul complet în afara regulilor de urbanism. Dar asta e altă poveste.
Cu aceste descoperiri triste în minte, am încercat să extind tabloul „natură moartă cu cultură în Deva” și am ajuns cu gândul până în volutele ușor anacronice din Micro 15, până în spațiile înghesuite bezmetic de tip „catedrală-bancă-crâșmă-crâșmă-covrigi-pulpe-mobil-second-vânători uitați” ultracentrale, până înspre Cetate, pe filiera „crâșmă-crâșmă-crâșmă-catedrală-crâșmă-crâșmă-crâșmă-tribunal-crâșmă”… Mi-am amintit apoi de orașul fără cenaclu literar, cu artiști care se „toacă mărunt” între ei, pupându-se, însă, „la simeză”, orașul care sufocă sala mare a Casei de Cultură la auzul manelelor, dar lipsește, chiar și cu invitație, fără bani, la spectacole mari, orașul care, dacă nu ar avea bibliotecă județeană, teatru și o galerie de artă – indiferent în ce măsură sunt folosite aceste deschideri -, s-ar simți înduioșător de primitiv cultural dar, după câte am observat, deloc stânjenit de asemenea stare.
De fapt, dacă stăm și ne gândim bine, Deva ar putea – îmbătată de nesfârșitele serbări câmpenești în cinstea virșlilor, micilor și berilor, rar întrerupte de momente și mai rare – să devină Orașul Numărul Unu. Astfel, serviciul de urbanism ar putea găsi metoda optimă prin care în salba nesfârșită de perechi „crâșmă-fast-food”, conform unei ecuații subtile, să se expună, la capătul seriei de puncte „O Bibliotecă, Un Teatru, O Galerie de Artă, O Casă de Cultură”, O Singură Librărie, cu interdicție pentru orice alt demers suplimentar.
Abia atunci devenii ar putea fi liniștiți, netulburați de spaima liberului arbitru, știind că gestul cultural local este cu literă mare și unic: „astăzi mergem la Librărie!”.
