„Aleșii noștri aur poartă, iar noi cerșim din poartă-n poartă!”. Mi s-a părut potrivit să încep această notă cu o frază tragică ținând de memoria de neșters a românilor, mai ales că hunedorenii stau bine și cu drag sub semnul Apusenilor care retrăiesc mereu încărcătura semnificației formei originale a versurilor. Ba, chiar mi se pare puțin barbar să folosesc asta, dar ce mai este civilizat și drept în viața noastră de zi cu zi?
În cursul ultimilor 15-20 de ani s-a tot tranșat problema conform căreia românii ar avea ceva visceral, comunist, egalitarist și vindicativ împotriva oamenilor cu bani. Unii analiști ai societății românești chiar au spus că românul e frate cu sărăcia și nu acceptă reușita financiară a vecinului, devenind agresiv. Mai mult, în mediile analiștilor politici se spune că această perspectivă este o bună bază de strategie electorală, pentru că românii vor repudia mereu orice om realizat financiar, chiar dacă banul câștigat de acesta este cinstit.
Există o doză de adevăr în acest fel de a privi lucrurile, dar ea este valabilă doar în condițiile în care politica românească s-ar sprijini exclusiv pe electoratul captiv format din cei care sunt fie sub pragul sărăciei, fie nerealizați social.
Exercițiul electoral românesc, chiar dacă are o încărcătură păguboasă în sensul celor spuse mai sus, arată, totuși, că, în momentele de mare cumpănă, când informația transmisă de clasa politică, în solidar parțial cu societatea civilă, încă la stadiul copilăriei jucăușe, este de pericol general, se întâmplă minunea: pe de-o parte, ies la vot cei de-a dreptul scârbiți de politică și politicieni, pe de altă parte și necăjitul înțelege că, să pui în frunte un rupt de foame, este echivalent cu a pune un hoț. Iar de hoți, DNA să ne ierte!, iertați-mi ușor blasfemia, nu ducem lipsă, după cum bine am văzut în ultimii ani.
O analiză a activității parlamentarilor români, cu tușe exacte pe parlamentarii aleși de hunedoreni, pe care o găsiți în paginile ziarul nostru în ediția de astăzi, arată că aurul și mocirla au făcut de multă vreme casă bună în mintea și sufletul unor oameni în care noi ne-am investit încredere și speranță. Îi trimitem în Parlament pentru a face măcar un picur de pustiu de bine pentru noi, cioplind spre folosul cetățeanului o lege sau măcar strigând, cumva, de la tribuna legislativului, că românul are necaz și cere soluție și dreptate pentru necazul lui.
Grosul aleșilor alege somnul tihnit, folosindu-se de premisa falsă că, doldora în buzunare și pântec, cu trupul subțiat de un palid fitness de lux și cu un morman de bucăți inutile de plastic și hârtie colorată, în 30 de zile de campanie electorală știu să o facă pe cei mai săraci dintre pământeni. Norocul românilor este/ va fi că nu sunt/ vor fi cei mai fraieri dintre locuitorii acestei planete… la nesfârșit. Ori ba?!
