Obicei vechi pe plaiurile româneşti, atitudinea duplicitară „mă uit mereu în curtea vecinului şi-i pizmuiesc ciorba din castron, dar nu mă interesează că politicienii mă fură cu castron cu tot şi au mandat din partea mea” se perpetuează de la o generaţie la altă, precum o genă ticăloasă. Nu mai contează vârsta. Atitudinea este aceeaşi: rânjim dement atunci când un politician „care este” îşi expune analfabetismul şi mizeria umană în public, golindu-ne buzunarele, criticăm vehement orice şi oricând şi ne complacem într-un somn patologic din care nici gândul, nici fapta care ar schimba ceva nu se iţesc.
Gândurile noastre „româneşti” se maimuţăresc şi ele, trecând de la filosofia salamului la ofertă, la practica cerşetoriei sociale şi a acceptării mizeriilor vieţii sub umbrela fatalistului „asta-i viaţa!”. O lipsă de ordine în gândire croşetată pe lipsa de valori autentice, pe lipsa de modele sănătoase în viaţă. Ne obosim, astfel, încercând să ne demonstrăm, jenant, cei mai tragici, cei mai sinucigaşi cetăţeni ai Europei.
În 19 iunie 1937, la o conferinţă ţinută la Universitatea Komensky din Bratislava, cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa, Nicolae Titulescu spunea cuvinte ce nu şi-au pierdut actualitatea: „Lumea resimte azi o nevoie care primează asupra tuturor celorlalte: Ordinea în gândire. Dacă această ordine nu este repede restabilită, tot ce se va face este inutil şi omul va cădea mai jos decât pe vremea triburilor primitive, căci cel puţin, în epoca aceea, soarta care îl aştepta era ascensiunea, pe când soarta care îl aşteaptă, în împrejurările actuale, pe omul de mâine este durerea unei căderi de pe piscuri într-o prăpastie. Să acţionăm, acesta este cuvântul de ordine al timpurilor pe care le trăim”.
Cum ordonăm gândurile şi acţionăm noi acum? Rânjind tehui atunci când se pune semn de egalitate, chiar simbolică, între Nicolae Titulescu şi Victor Ponta – această emblemă a neputinţei şi grobianismului politic? Votând, duhnind a mici şi bere gratis, eternii ciocoi, hoţi la drumul mare, care ne înşeală în fiecare repriză de mandat politic? Considerând că intelectualii români autentici, oamenii de valoare trebuie alungaţi din ţară, pentru a nu mai fi tulburaţi din eternele sărbători câmpeneşti oferite de aleşi? Sau, mai grav, lăsând tinerii să devină generaţii dezrădăcinate, subalfabetizate, uşor de prostit în deceniile ce vor urma?
În 1933 – tot am recurs la modele -, în „Vremea”, Mircea Eliade atrăgea atenţia asupra unei noi mode la tineri, o modă pe care, fatalist, o regăsim şi în zilele noastre: ruşinea de a fi român. Scria Mircea Eliade: „Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru cã sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectã social universală. Nu. Ei pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români nu. S-au sãturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român”.
Asta ne dorim de la viitor: primitivism, dezrădăcinare şi analfabetism? Pentru că asta vom avea dacă păstrăm, prin tăcere şi lipsă de acţiune, laşitatea de a lăsa politicienii români să ne guverneze integral vieţile.
