Noutatea adusă de PSD în politica lumii – automutilarea în cea mai puternică și prosperă situație din istoria partidului – nu are rădăcinile în nu știu ce fatalism românesc, ci pus și simplu în sărăcirea valorică a clasei politice românești. Este o părere personală, evident, dar are argumentele ei ușor de identificat și suficient de solide.
Până și comunismul românesc, cu toate relele și aberațiile sale, avea un sistem bun de gestionare a unui schelet de oameni competenți, care puteau acționa și lua decizii eficiente în situații mult mai complicate decât cele care generează în România de azi crizele politice. După 1989, după primul val de acaparare a scenei politice românești, gestionat, evident, de oameni inteligenți din fostele structuri de partid și din fosta Securitate, a urmat așezarea unei rețele complexe de manevrat banul public. Mai organizați și folosind oameni capabili, politicienii primilor ani de după 1989 au controlat discret întregul proces de transformare a proprietății de stat în proprietatea privată a rețelei amintite. Populația, amețită de vârtejul transformărilor și goana după permanentă schimbare, nu a avut nici timpul, nici informațiile necesare pentru a urmări procesul gestionat de politicieni și anturajul acestora.
Odată ce au fost consolidate mari averi, odată ce au fost așezate structurile funcționale ale sistemelor de relații și interese, odată definite drumuri, rețeaua de manevrat banul public și-a stabilit o masă critică și s-a concentrat pe asigurarea unui flux constant de câștig din activitatea politică. Acesta este momentul în care atenția s-a dirijat cu prisosință către crearea unui sistem eficient de manipulare a maselor.
Manipularea a devenit din ce în ce mai importantă, pe măsură ce lăcomia clasei politice a crescut și a devenit necesară atragerea de indivizi nu foarte inteligenți (ba chiar analfabeți, unii), dar obedienți și dispuși să facă orice pentru propria bunăstare. Pentru noul val de „soldați orbi”, „elita politică românească” a creat mecanisme sinistre de promovare: fabrici de diplome, inclusiv până la nivel de doctorat, o legislație debilă, permițând acordarea de venituri uriașe acolo unde era necesar (evident, din banii cetățeanului), dar mai ales cultivarea unor sisteme de promovare politică pe bază de interese de grup.
Pas cu pas, folosind și supradimensionarea aparatelor politice și birocratice, inclusiv a Parlamentului României, clasa politică românească și-a îngroșat rândurile cu veleitari, escroci antrenați în manipulare, (semi)analfabeți capabili de orice – de la hoție, la violență -, dame prinse în relații bine plasate sau simple însoțitoare de drum lung, plus trena de rubedenii trasă după. Și ajungem la momentul actual, când s-au șters definitiv granițele ideologice de partid, când meritocrația e doar o depărtare pur teoretică, când onoarea, loialitatea și cinstea au devenit „păcate capitale” pentru lumea politică.
Am ajuns în momentul în care faptul că țara este condusă de condamnați nu mai provoacă nicio emoție: atât de isteț și de dur a fost tăbăcit sufletul cetățeanului român. Suntem în momentul de glorie al infractorilor, cei din politică fiind, vai nouă!, printre cele mai admirate personaje în rândurile unei mase îngrozitor de mare de votanți.
În astfel de condiții, recenta criză politică de la vârful țării, declanșată de automutilarea pesedistă, nu are nimic special, este chiar în firea lucrurilor în România anului 2017. Sinistru este faptul că mizeria politică de astăzi va fi uitată foarte repede, așa cum s-a demonstrat, repetat, în ultimul sfert de secol românesc. Și atunci, toată zarva din jur e pierdere de timp și nervi. Atât.
