Cea mai puternică direcţie susţinută de partidele politice româneşti, cu entuziasm cutremurător pe stânga, este cea care poate fi sintetizată în sintagma „unitatea ciocului foarte mic”. O direcţie anacronică şi extrem de periculoasă pentru construcţia politică a României, o direcţie care neagă, fundamental, toate valorile democratice câştigate de experienţa sistemelor de gen moderne, o direcţie care contribuie şi ea la imaginea proastă pe care România o menţine în spaţiul civilizat.
În termeni fermi, această direcţie strategică a partidelor politice româneşti nu înseamnă altceva, decât radicalizarea relaţiilor ierarhice, implicit de putere, din interiorul formaţiunilor politice, în pur stil dictatorial. Iar cel mai bun exemplu este, nu se putea altfel, se pare, PSD – deşi nu sunt singuri în acest demers păgubitor.
În ultimii ani, devine efectiv înspăimântătoare seninătatea cu care liderii PSD încearcă, îndârjit, să explice societăţii româneşti că cea mai dorită normalitate în sânul partidului este aceea care generează candidaţi unici, susţinuţi de majoritatea cvasi-absolută a membrilor de partid. Şi la nivel local, şi la nivel naţional, social-democraţii ne-au obişnuit cu lipsa de competiţie politică internă, iar asta înseamnă, după mintea pesedistă, că partidul debordează de unitate în cuget, simţiri şi, mai ales, în vot.
Evident, explicaţiile publice privind unitatea despre care vorbim nu reflectă tonusul real din organizaţiile de partid componente, dar politica pumnului în gură pare să aibă un efect puternic, mai ales în condiţiile în care în PSD – dar şi în alte partide „măreţe” -, singura pârtie de promovare este apartenenţa la un grup intern de putere care stabileşte, după interese şi bun plac, ierarhiile şi candidaturile.
Că lucrurile sunt mai complicate, că deja genul acesta de dictatură internă a ros la temelia falsei unităţi, dovedeşte cel mai limpede o declaraţie făcută de liderul PSD Braşov, Constantin Niţă, chiar la Congresul de duminică. „Domnule Dragnea, candidând singur, nu aţi câştigat. Sigur, nu este vina dumneavoastră, este vina noastră, a tuturor, dar în acest fel nu ne îndreptăm spre modernitate.
Trebuie să avem curaj să ne spunem opiniile, nu avem nevoie de Yes-men-i (oameni care spun tot timpul „da”, n.n.). Nu vreau linişte cu orice preţ în PSD. Azi, în PSD, dacă faci parte dintr-un grup privilegiat, nu conteaza experienţa, vechimea în partid… nu e bine. Constat că se răspândeşte printre noi frica de a face parte din alt grup decât al şefului… nu e bine pentru partid. Din păcate, azi, nu mai există criterii să urcăm trepte în PSD”.
Mai limpede decât a sintetizat acest lider social-democrat situaţia din partid, nu o putea face nimeni. Iar despre această tendinţă periculoasă s-a scris, har Domnului!, foarte mult, majoritatea analiştilor politici observând apetenţa grupurilor de putere din marile partide politice româneşti de a dospi structuri militarizate de partid. Or, în acest fel este blocată definitiv meritocraţia de partid, accesul celor mai bine pregătite persoane la funcţii importante în formaţiune, dar şi în stat, sistemul de conducere şi control promovând clientelar doar supuşii fără coloană vertebrală ai unui grup restrâns de lideri. Astfel încât speranţa în împrospătarea, profesionalizarea şi credibilizarea clasei politice româneşti nu mai are niciun sens.