Parafraza după celebrul monolog al inimitabilului Toma Caragiu – C-așa-în tenis!- a fost adoptată demult și-n fotbal, dar cu țintă la fostul și aparent pe viață secretar general al FRF, Kassay, scris pe atunci Cassai și transformat în C-așa-i în fotbal, ca ironie la adresa miș-maș-urilor care care bâtuiau fotbalul condus de terțetul Sandu-Dragomir-Cassai. Care fotbal, în cea mai coruptă fază a sa, obținea totuși calificări la europene și mondiale mai dese decât după… mântuirea de ei. Ceea ce demonstra că în țară, în campionatul intern se produceau fotbal și fotbaliști care acopereau și neutralizau găunoasele afaceri ale celor trei cu fotbalul.
Dar nu ăsta e subiectul cronicii de azi, însă parafraza mi-a venit în minte tocmai când și în tenis ne legăm sufletește, cu bucurii, fericire, ori cu suferință, de evoluțiile Simonei Halep, istorie reluată în ultimele săptămâni și transferată la această frumoasă selecționată de tineret a României, care a jucat pentru întâia dată în istoria noastră o semifinală de Campionat European! Și a pierdut-o. Sigur, pesimiștii vor fi mai mulți, și vor suferi mai mult. Optimiștii, printre care nu mă număr, au scos deja la defilare succesul subliminar- calificarea la JO de la Tokyo- 2020. Unde nu am mai fost de-atunci, din 1964, tot la Tokyo, când marea selecționată a lui Silviu Ploeștenu a ratat o calificare în semifinale, datorită ratării unui penaly, în mecciul cu Ungaria, de către Gh. Constantin. Dacă l-ar fi lăsat pe Piu Creinceanu, plecat de la Lupeni, să execute penaly-ul, Profesorul nu devenea țapul ispășitor al eșecului… Ori – fapt altfel real și îmbucurător-, că Naționala mare, a lui Cosmin Contra, are un… rezervor de minimum 20 de jucători, unii chiar fobaliști deja, și că ridicarea acestei promoții de tineri de certă valoare se datorează școlii de fotbal inițiată și susținută de Gică Hagi la Viitorul său din Constanța. Care a șlefuit zece dintre titularii care ne-au luat mințile în doar două meciuri. Cât de fapt au și jucat: cele două victorii- cu Croația și Anglia. Cu Franța au mimat, nu știu, nu pot să-mi dau seama de ce au făcut blatul, că blat a fost, dar fotbalul s-a răzbunat, și în semifinala cu Germania s-au sufocat, deși până aici echipa dădea impresia că chiar are o pregătire fizică superioară. Sigur, am rămas cu niște jucători de perspectivă. Pe care jurnaliști flămânzi de averi i-au și arvunit, plasând jumate din echipă pe la marile cluburi europene, fluturând prin gazete oferte de milioane peste milioane de euro pentru Ianis, pentru fiecare, plângându-l pe Pușcaș că joacă la o echipă de doar liga a doua în Italia, și tot așa vânzându-i ei, comentatorii și jurnaliștii, pentru că niciunl nu vede calitatea unui fotbalist dincolo de prețul său.
De-aici și titlul nostru, care înțeapă și practica rămasă ca un blestem de pe vremea triumviratului toxic care a condus fotbalul, dar și ușurința cu care trecem de la exagerări și extaz la resemnare și motivare facilă a eșecurilor. Ca în tenis- cu Simona; ca în fotbal – că nu-i nimic, ne-am calificat la Olimpiadă și avem ce vinde!
