Într-o vreme când scârba devine starea directoare în viața noastră, mă bate tot mai des gândul să vă rețin atenția cu lucruri mai plăcute: amintiri, fapte, povești, devenite legende. Mai binefăcătoare sufletelor candrii de papugii, cum ne aflăm. Deci, pauză de la porcării. În cazul de față, cele din politichia cotidiană, mai porcoase decât cele din emisiunile tv. specializate în chiloțăreală. Că tot la chiloțreală se ajunge, bag seamă, seară de seară, uneori toată ziua, când comentariile se reduc la Koveși și la Udrea. Ăsteia mi-e greu să-i zic doamnă. Cum greu îmi va fi curând să-i zic și… dumnezeului, sau tartorelui?, procurorilor din România. Care a prins obiceiul de a se identifica cu DNA. Atunci când se plânge că se întețesc atacurile împotriva instituției ce o conduce, dar de fapt atacurile sunt la adresa dânsei; sunt la persoană! Iată, însă, furat de…peisaj, alunec spre balta de lături a televiziunilor de… neștiri exact când vreau să mă îndepărtez de ea.
Așadar, pauză de politichie! Prea departe însă nu plecăm din zonă. Rămânem prin apropiere. La jurnalism adică. Sigur, veți cârcoti: iarăși jurnalismul care te obsedează?! Da, dar acum despre frumusețea meseriei și a…breslei. Care exista, ea, frumusețea ambelor fațete! Destul de recent, fotoreporterul Remus Suciu, făcându-și meseria cu priceperea adunată în câțiva ani de…pozar la ziar, a deslușit și hibele ce se petrec în sânul breslei. Și, încântat, precum întreaga asistență prezentă la reușita deplină a lansării cărții unui jurnalist- Gânduri de Dan Terteci-, era mirat, ca să nu spun mai mult, de slaba prezență a jurnaliștilor alături de un coleg, la un eveniment din viața acelui coleg. Și mă întreba mai mult din ochi: Așa era și pe vremea voastră?! Nu am apucat atunci să-i răspund, dar o fac acum. Nu lui Remus Suciu neapărat. Mai mult, sufletului meu amărât de dezbinarea- ca să fiu elegant!- care a dezlânat breasla. Pentru că, la vremea când ziariștii, gazetarii se numărau cu greu la vreo 3000, atâția datorită Radioteleviziunii Române, care aduna singură vreo 2000, spiritul și conștiința de aparținător aceastei profesii aparte, practic de elită, ne aduna sufletește și ne unea mai mult decât… Uniunea Ziariștilor. Dar ne aduna și colectivul însuși. Nu era eveniment, zi aniversară, căsătorie, botez, caz de moarte în viața vreunui coleg de redacție, să nu fim cu toții alături de cel în cauză. Mai mult, după intelectualizarea masivă a colectivului, prin recrutarea absolvenților de facultăți, fapt început, la Deva, de Nicolae Andronache, primul redactor-șef cu studii superioare, acesta avea și obiceiul de a-și scoate redacția măcar lunar la o petrecere. Undeva la munte, la o cabană, departe de… sarcini și apeluri de la partid. Ceea ce întărea atașamentul și prietenia între noi, împreună cu familiile noastre, cu copii cu tot. Mai apoi, urmașii săi, Gheorghe Pavel și Tiberiu Istrate au lărgit întâlnirile în afara județului, prin schimburi inter-redacționale cu ziarele vecine, Steagul roșu Petroșani, Unirea Alba Iulia și Tribuna Sibiului. Ba, am ajuns și până la Pitești… Iar după aceea, în Halle am Salle (RDG), Gdansk-Polonia, Ljubljana-Yugoslavia și Donețk-URSS…
Asta se întâmpla când meseria se chema gazetărie. Probabil, jurnalismul, bazat pe concurență în atragerea publicității, dezbină și oameni, nu doar publicații. Păcat!(Oct 2016)
Cuvinte Libere. Amintiri din…gazetărie
