Într-o carte nu atât de veche, cât învechită de calitatea joasă a hârtiei de tipar, așa-zisă velină (pe dracu’, mai lemnoasă decât hârtia de ziar, dar se tipăreau cărți bune pe ea; acum hârtia e chiar mai bună decât tipăriturile…), care se îngălbenește mai repede, așa cum îmi zicea bunica din Sebeș, când îi povesteam pe unde am umblat și ce-am mai văzut: „A, nu mă gălbeni!”, George Sbârcea, compozitor
(Ionel-Ionelule! ), muzician și ziarist la Tribuna – Cluj, pe vremea lui Ion Agârbiceanu, „Cafeneaua cu poeți și amintiri”, publicată, parcă ostenativ, în 1989, poetul Dan Botta, fratele actorului Emil Botta, poet la rândul lui, spunea la un moment critic, ca întotdeauna în privința României, adică înaintea celui de-al doilea război mondial, ceva ce seamănă și cu anul apariției cărții și cu anii de după… Spunea Dan Botta: „Ne așteaptă un nou ciclu istoric, odată cu o nouă renaștere spirituală, dar cu prețul jertfirii de sine a actualei civilizații, peste care planează o lumină sepulcrală” (de mormânt, cum ar veni).
Criza de spiritualitate este chiar trama pe care autorul urzește povestirle sale cu și despre marile personalități ale vieții spirituale din epocă, cu care a venit în contact direct, ca gazetar și om de muzică. Într-o anumită împrejurare a ajuns să-l întâlnească pe Luigi Pirandello, chiar la el acasă, la Roma, în 1934, anul în care dramaturgul a devenit laureat al Premiului Nobel, „pentru îndrăzneața și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice”- suna motivația înaltului juriu. Cu acest prilej, Pirandello i-a vorbit traducătorului român, calitate în care acesta se afla acasă la marele dramaturg al lumii, despre cei patru cavaleri ai Apocalipsei sociale, cei mai mari dușmani ai omului: Egoismul, Teama, Minciuna și Invidia! Care ne însoțesc tot timpul, în toată istoria lumii, ba chiar ne alcătuiesc agenda vieții! Când nu ne guvernează direct…
Și, chiar dacă nu sunteți de acord cu aceste… cuvinte libere, conform cărora ziaristica, gazetăria, ba chiar și jurnalismul atât de frumos mișcător din coadă, aparțin spiritualității, credeți-l vă rog pe cel mai prolific dintre ziariștii români, din întreaga noastră istorie a spiritualității, singurul geniu român mort în țara sa, Nicolae Iorga. Și nu vom polemiza pe seama morții sale, dar trebuie să amintim că încriminatul legionarism nu pare a fi ucigașul, stiindu-se că legionarii își asumau public crimele, imediat după comiterea lor.
Pentru ziariști, Nicolae Iorga a lăsat drept moștenire un crez al său, conform căruia ziaristul trebuie să fie un spirit liber, bun observator, vioi, plin de iubire pentru meseria sa, să aibă argumente și sentimente clare, și onoare! În sensul că informarea onestă a semenilor este o datorie morală de prim ordin! Mă tot crucesc în fața televizorului căutând și rareori găsind măcar un singur jurnalist, care să adune în prestația sa profesională măcar trei dintre calitățile pe care le reclama marele Nicole Iorga ca alcătuind Biblia meseriei!… Când aflați de vreunul, anunțați-mă, vă rog. Mulțumesc. Dar nici în paginile de ziare, atâtea câte mai sunt, ziare și pagini tot mai puține, e greu de întâlnit un ziarist creionat de cel mai ilustru savant român! Destul de necunoscut, tot mai puțin evocat și invocat. Probabil tot din cauza unui cavaler al apocalipsei sociale. Invidia? Probabil că da!
Cuvinte libere. Criza de spiritualitate și… cavalerii Apocalipsei sociale
