La vremea când l-am cunoscut, în camera destul de aglomerată, din căminul „Racoviță”, Ioan Alexandru purta deja o anume aură. Mai puțin legată de faptul că îi apăruseră poezii prin revistele culturale (debutase în „Tribuna” din Cluj, cu mențiunea „elev” sub semnătură), cât de faptul că, în mai 1961, plecase din Cluj, elev fiind, la înmormântarea lui Lucian Blaga, la Lancrăm, cu o ocazie, în bena unui camion. Da, Ioan Alexandru a fost atunci acolo! Și asta poate i-a marcat devenirea! Apoi, înmatricularea sa la Filologie, sub semnătura rectorului Constantin Daicoviciu, prin transfer de la Institutul Pedagogic de 3 ani, exmatricularea urmată de reînmatriculare și de transferare la Filologie în București au încununat începutul vieții unui tânăr căruia, prezumtiv, părea a-i fi foarte greu să i se deschidă atât de larg porțile spre eternitate.
După mutarea mea la un alt cămin, legătura cu cel care va deveni un demn reprezentant al generației ´60, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, s-a întrerupt. Peste mulți ani, spre sfârșitul unei vacanțe la mare, am ajuns cu familia și la Cazinoul din Constanța, mai mult ca să-l vedem (atunci mai aveai ce să vezi și era…viu!) , aproape de Acvariul la care îi aduseserăm pe copii. Pe terasă, la o masă, un tip, o doamnă tânără și tot doi copii dădeau impresia că făcuseră o „escală” după vizitarea aceluiași Acvariu. Surpriza a fost că ne-am recunoscut pe loc. Dar Ioan Alexandru purta acum aura și laurii unui poet consacrat, a unui om de cultură împlinit – era doctor în Filologie !– și mă surprindea că un Om atât de important umbla pe jos, cu familia după el, venind dintr-o vacanță în Deltă. Când Imnele Transilvaniei erau cunoscute chiar și de către cei care nu au… citit volumul apărut la Cartea Românească. Adică transilvăneni care își umflă piepturile, uneori și capetele, când vine vorba despre țara lor, pe care chiar așa o și consideră: o altfel de Țară!
Dar eu nu despre Imne am vorbit cu Poetul până ce copiii își sorbeau răcoritoarele… vremii, iar soțiile vorbeau despre copii, despre ce altceva!? Despre Mihai Beniuc îl întrebam. Care s-a îngrijit de debutul editorial al viitorului poet, cu cartea „Cum să vă spun”. În liceu, Beniuc mă enerva cu „Mărul de lângă drum”, dar mai mult mă enerva că poeți erau doar A. Toma, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Dan Deșliu și, evident, Mihai Beniuc. Noroc că profesorul nostru de Română, Valer Oros, nu a ținut cont de programa școlară care la Eminescu… programa doar „Luceafărul”, „Împărat și proletar” și „Scrisoarea III”. Așa am aflat că Eminescu a fost și ziarist. Și nu unul oarecare. Dimpotrivă! Însă și azi am impresia că puțini liceeni și, dacă nu păcătuiesc prea grav, chiar și unii jurnaliști nu știu că Poetul Limbii Române era și un temut gazetar… Pe Beniuc aveam să-l întâlnesc – e un fel de a spune – și în facultate, ca fost conferențiar la Psihologie, secție la Istorie-Filozofie. Ba, mai mult, dincolo de „Mărul de lângă drum”, îmi formasem o părere, evident eronată, din cauza neștiinței, despre lucrarea cu care Beniuc își luase doctoratul în Psihologie. Pe care chiar am răsfoit-o și mi s-a părut o ciudățenie. Era ceva despre psihologia animalelor, iar psihologul Mihai Beniuc reușise să formeze niște reflexe condiționate unei râme ! Nu puteam înțelege – și nici acum nu prea înțeleg! – de ce ar fi necesar să dresezi o râmă să o ia la dreapta printr-un tub în formă de T, care râmă nu putea să o ia la stânga fiindcă acel braț al T era fierbinte de la o flacără… Ioan Alexandru mi-a explicat că a apelat la Beniuc la prima sa apariție editorială pentru că era un mare poet transilvan, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor iar pe el- un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plece-, l-a ajutat să reintre la facultate și i-a scris prefața cărții fără să îl cunoască…
