Sâmbătă, în timpul ceremonialului, din Deva, dedicat Zilei Unirii și Centenarului României- nu zic și „mari” că nu mai e chiar așa-, un bun și drag prieten se tânguia: „Oare de ce nu s-a făcut Unirea vara?” Îi răspund acum, ca bun ardelean încet la minte. Pentru că, marile judecăți, marile decizii și marile fapte, mai ales la români, se împlinesc numai gândind… la rece, cu mintea cea de pe urmă. Sigur, că nu e chiar așa, dar Unirea era o aspirație care s-a… copt mulți ani în visurile patriotice ale înaintașilor, pe vremea când patriotismul era o calitate, un sentiment, nu o vorbă ipocrită scoasă din gură la mari praznicuri, cum este acest Centenar. Sau, cum zicea un învățat: „Cel care îndrăzneşte acum să invoce în chip serios patriotismul, să facă apel la patriotism este socotit învechit, ori naţionalist, ori politician, ori interesat etc.” Dar patriotismul veritabil își are rădăcini în trecut, când ipocrizia nu era cvasiglobală. Și tot dascălul academician, acum chiar președinte al Academiei, I.A. Pop, ne aduce la izvoare:”Patriotismul era sentimentul de dragoste sinceră faţă de părinţi şi faţă de locurile de naştere şi de vieţuire. Era prinosul adus moşilor şi strămoşilor care au ţinut la un loc ţara, au apărat-o şi au mărit-o. Cu astfel de sentimente, cultivate cu grijă din copilărie, s-a putut naşte România. A fost marea trăire care i-a împins pe români, ca şi pe francezi, germani sau unguri, să clădească o ţară”.
Astfel de sentimente s-au plămădit în ani mulți și-n lupte, din aspirații și vise care s-au copt și au rodit, culmea, în cap de iarnă, în inima aproape geografică a țării, dar tot emoțional și simbolic aleasă drept borna de capăt a unei noi Românii, în amintirea celei efemere săvârșite cu arma de Mihai Viteazul – Alba Iulia. Sigur, din ce s-a visat și înfăptuit acum 100 de ani a durat cam o treime din centenarul omagiat zilele trecute… După al doilea război mondial (nu înțeleg de ce ar trebui scris cu litere mari un nume distrugător), Unirea a început să se clatine, să se destrame, chiar și fizic, dar îndeosebi politic, România nemaifiind decât parțial, mai mult declarativ și demagogic un stat independent și suveran. De-atunci, tot cam așa e cu starea noastră de… mândrie națională. Afirmativă la marile ocazii, la sărbători pe care le numim naționale, într-o vreme în care cuvăntul acesta dispare din manuale și din conștiința publică.
La fel și cu „mândria de a fi român”! Vorbă-n vânt. Exact mândria asta ne lipsește ! Dacă am avea-o, alta ar fi fost România la Centenar! Asta de-acum este chiar rece, nu numai climateric, ci, grav de tot, sentimental, patriotic, dezbinată și înrăită. Cu vreo patru milioane de români plecați în pribegie, ajutând la dezvoltarea și înflorirea altor țări. Iar România de-acasă este tot mai rece- nu numai în calorifere!- și necăjită, bolnavă și sărăcită, condusă spre nicăieri de niște piloți orbi…
Dar, cum un hâtru zicea: Mai bine răcit decât… rece! Adică, decât mort… De la hâtri de soiul ăsta ni se trage și sărbătorirea unei decepționante dezbinări a românilor centenari !
