„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate individual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” –scrie Mihai Maci în cartea sa, lansată de curând, „Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe”.
Iertată să-mi fie aparenta lipsă de modestie, dar faptul că mai an scriam aici că tâmpenia nu e nativă, ci se învață la școală mă apropie de autor, poate chiar mai mult decât celălalt fapt… Anume, că ambii am călcat lespezile scărilor și ne-am ros coatele prin aceleași săli de curs, aule și amfiteatre ale UBB Cluj. Cum tot de sub cupola Universității clujene plecase și profesorul Mircea Miclea, pe care-l invocam atunci ca îngrijorat de exagerarea slugarnică a politicienilor cu predarea religiei în școli. În detrimentul științelor care deschid mințile, logică, astronomie etc., nu le încuie… Cert este că azi, la 26 de ani după… marea speranță albă, constatăm că rezultatele tâmpirii în masă, prin școală, prin educație, patronată de ministerul de resort, cel mai versatil prin miniștrii pasageri la conducerea lui, curgând ca o apă de ploaie, prin experimente fanteziste de structurare, restructurare și modernizare a… produs o pătură așa-zis politică, peticită din partide și partidulețe fără ideologie, doctrină și programe , o clasă cotropitoare a tot ceea ce era cât de cât valoros în România: Școala!
Eminentul cărturar Augustin Buzura, în finalul eseului „Mândria de a fi slugă”, stabilește diagnosticul exact al deculturalizării României: „Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi aceasta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere… Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor, odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi”…
Cuvinte Libere. Dintre proști cum îi recunoști pe cei mai proști?
