Zilele trecute, într-o frumoasă dimineață de vară, încă nefierbinte, Ionel, vărul din Munchen, sună la interfon: „Alo, domnu’, pune de-o cafea!” Venea după o noapte le volan și vreo mie de kilometri parcurși… Până să fiarbă cafeaua, zic să dau o fugă pe aproape, la o mică și bogată prăvălie cu produse autentice de prin Apuseni, să iau niște virșli, ziși „de Brad”, de-un mic dejun, mă gândeam… Ionel- după mine, mai mult ca să mai ardă o țigară… El își cumpără două perechi și jumătate de cârnați proaspeți, tot atâtea de cârnați afumați, o jumate de rudă salam de casă, o bucată de maioș, lebăr, cum se mai spune, și plătește aproape 50 de lei. La ieșire zice: Măi, cu 10 euro am luat de aici ce nu luam la mine în Munchen cu 50 de euro. Asta, după ce seara dinaintea venirii oaspetelui ascultam înspăimântat o papagaliță televizoristă vorbind despre scumpirile din România, unde traiul este tot mai costisitor și unde e tot mai greu de trăit. Și-mi amitesc cum un papagal parlamentar, care a fost și șeful liberalilor hunedoreni- pe-atunci când aceștia… nu aflaseră că domnul Lucian Heiuș e hunedorean, orăștian mai precis, și mult mai stimabil decât pomenitul turist albaiulian-, afișa la tribuna Parlamentului o franzelă, un salam, un pui și făcea el prețuri, pe care nici la celebra piață Dorobanți, din vecinătatea Televiziunii Române, cele mai mari prețuri, nu le găseai. Iar placa asta zgârâietoare la urechi, cu scumpirile în valuri din România, cu nivelul de trai cel mai scăzut și unde se întâmplă toate relele Eruropei… cântă toată ziua, 24 de ore din 24, la televiziunile de neștiri, niște oficine manipulatoare și făcătoare de știri false, reluate de vineri până luni…
În timp ce în Parlamentul României o minte pe moațe (peiorativ) propune și alte minți la fel de cârlionțate aderă la ideea obligării copiilor de a-și… crește părinții la bătrânețe! Adică, niște oameni tineri, care și-au întemeiat familii, dar nu și-au găsit rostul în România și și-au luat Europa-n cap, ba chiar și mai departe, dar care nu-și permit pe-acolo să plătească bone ori cămine și grădinițe private pentru copilașii lor, își cheamă părinții pensionari să-i ajute la creșterea nepoților, iar ei să fie obligați să plătească o câtime și pentru părinții de-acum bunici?! Scenariul este valabil și acasă, în România, unde bunicii sunt în mare măsură chemați să-și ajute nepoții, ai căror părinți sunt ocupați cam 10-12 ore pe zi. Și, dacă stați pe gânduri ceva mai mult de-o clipă vă veți dați seama că acei copii cu rezultate școlare bune în clasele mici sunt cei cu bunicii lângă ei.
E de înțeles că statul își dorește să scape de povara căminelor și spitalelor de bătrâni abandonați ori lipsiți de mijloace de trai. Varianta a doua- datorată preponderent propriilor păcate din viață. Mai mult, pe seama stării precare a unor vârstnici s-au dezvoltat și afaceri private, de obicei cam imorale, în acele cămine particulare pe taxă cât o pensie bună. Sigur, că în cazurile în care copii denaturați, fără respect, recunoștință și bun-simț, dar cu stare materială prosperă își abandonează părinții în stabilmente de stat, statul trebuie să intevină! Dar nu cu legi aiuristice, ci cu hotărâri judecătorești, care instituie popriri pe venitul celor care… uită de părinții în suferință materială!
