Nu știu cum vă simțiți dumneavoastră, dragi cititori, dar mie îmi este din ce în ce mai greu să suport, fără să ripostez, prostia, obrăznicia și incompetența.
Pot înțelege că mulți s-au născut proști. Nu e vina lor, e foarte adevărat. Doar bunul Dumnezeu știe de ce a ales să îi trimită așa pe pământ. Totuși, chiar să nu mai existe limită? Zilele trecute m-am intersectat cu niște doamne. Vorbeau, fără să știe nimic, despre pensii. Debitau prostii după prostii. Le-am întrebat dacă au consultat vreun specialist. A, nu, dar era cum spuneau ele, pentru că și vecinul lor tocmai se pensionase. Ce dacă nu aveau aceeași vârstă, studii, număr egal de ani lucrați? Trebuia să primească și tăticul uneia dintre ele fix aceeași pensie! Se aprinseseră în discuții de zici că venea Apocalipsa. Am realizat, încă o dată, că prostul e consecvent și trebuie lăsat în plata lui. Totuși, până unde putem înghiți prostia?
Mai rău e cu cei obraznici. Cei mai mulți dintre ei n-au nimic în cap, doar tupeu. Urlă, își cer drepturile, dau sfaturi și, de regulă, sunt niște nulități. Unul de ăsta încerca să îmi explice recent cam cum ar trebui să facă presa, ce dezvăluiri extraordinare să producă în cazul său. Sigur, cazul său era exact nimic, dar omul era doar obraznic. Am rămas fără cuvinte și l-am lăsat în plata Domnului, deși cred că mai bine aș fi ripostat.
Incompetența ne-a adus unde suntem. Și vinovați suntem cu toții. De câte ori nu vi s-a întâmplat să tăceți în fața unor șefi incompetenți? De ce? De teamă, de silă, de milă și din câte alte motive. Sigur am greșit și poate am regretat adesea.
Simt că multă vreme lucrurile nu vor mai continua așa, și nu pentru că ne vom trezi. Sigur ceva, undeva, va trebui să se spargă. S-au adunat prea multă prostie, obrăznicie și incompetență în toată societatea românească. Aerul a devenit irespirabil, din păcate. Sper doar că nu vom mai fi lași, slabi și indiferenți! Vă asigur că nu ni se va întâmpla nimic rău, ba dimpotrivă!
