Cel mai recent exemplu al felului nostru de a fi, al multora dintre noi, l-am găsit într-un meci de fotbal al echipei mele favorite uneori, FC Hunedoara. Meciul prin care, se zice, echipa hunedoreană şi-a luat adio de la promovare. Înfrângerile ne arată cum suntem de fapt: laşi de cele mai multe ori şi resemnaţi.
Poate sentimentele astea sunt în structura ADN-ului nostru. Sau dacă nu ne naştem cu ele, ajungem să le cultivăm încă din anii copilăriei, chiar şi la şcoală. Citeşti „Mioriţa” şi ţi se vorbeşte cum şi-a pregătit moartea baciul moldovan, care îşi făcea planuri de îngropăciune, în loc să îşi asculte mioara vorbitoare şi să se păzească, ori să riposteze în faţa atacatorilor. Tot în şcoală ne emoţionam de-a dreptul citind Puiul, de I. A. Brătescu-Voineşti: un biet pui de prepeliţă care nu şi-ar fi ascultat mama, a fost rănit de vânător şi lăsat să moară singur, de propria familie. Probabil dacă puiul de prepeliţă ar fi fost de prin Germania, povestirea ar fi avut un alt final. Însă nouă ne-a plăcut aşa, să fie tragic ca şi Mioriţa, să îi putem plânge de milă puiului, că poate ni se va plânge şi nouă de milă cândva.
Suntem aşa obişnuiţi cu eşecurile că ajungem ca, în loc să ne ridicăm şi să o luăm de la capăt, noi zacem în aşteptarea părerilor de rău ale celor care mai rămân în jurul nostru, tot mai puţini de altfel.
După meciul pierdut de FC Hunedoara, am văzut cum toată lumea îşi plângea de milă, unii la propriu cum a fost cazul finanţatoarei echipei, domnişoara State, alţii la figurat. Am devenit specialişti în boceală, mai ales când presupunem că vina pentru prăbuşirea noastră e a altora. Ştim să ne plângem nefericirea şi suntem chiar buni în a găsi vinovaţi pentru ea, la nevoie chiar ne putem preface că ne pare rău şi de ceilalţi, mai necăjiţi ca noi. În rest, eşecurile noastre nu ne pot sta în calea fericirii. În vremurile bune, câte mai sunt, în cele în care ne simţim pe cai mari, am fost ca greierele din fabula lui La Fontaine: ne-am înveselit făcându-ne în ciudă unii altora, prefăcându-ne că nu ştim ce ne poate aştepta la un moment dat, deşi eşecurile par să urmeze întotdeauna, ca şi cum şi ele ne-ar sta în fire.
