Chiar aşa: partidele politice şi-au impregnate mirosurile în toate cotloanele societăţi româneşti, astfel încât putem spune, cu mândrie naţională, că doar în România partidul e în toate cele ce sunt.
Nenorocirea este că descoperim, după mai bine de un sfert de secol de democraţie originală până la epuizare, că nimic nu s-a schimbat din mentalitatea politică ce a dăinuit, apăsătoare, în multe decenii de comunism.
Chiar aşa: ce diferenţă este între vechiul Partid Comunist Român, cu membri de partid de la vlădica ministru, până la opinca de serviciu, şi sistemul românesc actual? Nu sunt infiltraţi, îndesaţi, împinşi, căţăraţi, înfundaţi membri de partid în toate instituţiile statului român, chiar şi în spitale, şcoli, muzee, case de cultură, administraţii de parcuri, de la femei de serviciu, până la onor prezidentul României? Da, putem spune că există o diferenţă: acum nu mai avem un partid unic, comunist, ci mai multe partide, democratice. Numai că, judecând după obiceiuri – a fura, a minţi, a înşela, a distruge -, nu există nicio diferenţă între actualele partied politice româneşti, aşa cum bine, cu înţelepciune şi speranţă, a descoperit şi Direcţia Naţională Anticorupţie şi ne-a transmis şi nouă, blânzi cetăţeni furaţi, minţiţi, înşelaţi, distruşi.
Chiar aşa: dacă nu există nicio diferenţă principială, fundamentală între partidele politice româneşti din democraţia obositor de originală, dacă întreaga clasă politică este un cuget şi-o simţire către căpătuială pe spinarea fraierilor care merg la vot, la ce ne-a folosit spus revoluţie din 1989? Măcar atunci când exista partidul unic, ştiam o treabă, nu eram nevoiţi să scotocim pe net pentru a împărţi corupţii pe căprării, după culoarea politică temporară. Măcar atunci erau mai toţi membri, şedinţele erau colective, mai cu un pumn în piept şi o autocritică tot puneai de o carieră, cât ai fi fost de necăjit. Acum, e competiţie de furat între membri de culori diferite, astfel încât niciodată nu poţi fi sigur dacă te-a furat un pesedist sau o liberală blondă.
Chiar aşa: nu ar fi o soluţie să-i adunăm pe toţi ghiftuiţii politic şi să le punem un singur nume de partid? Poate aşa ne mai scutesc cu prea multele programe de salvare naţională, poate aşa rămân, totuşi, la un singur rând de minciuni, poate aşa putem controla furtul din averea statului, lăsându-i să ia în ordine alfabetică.
Chiar aşa: poate fi mai sănătos să ne gâdilăm simţul umorului negru, virtualizând clasa politică românească, măcar de răcorire, sub versurile dragului de Eminescu: „Şi în două temniţi large c de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcarie şi la casa de nebuni!”.
Chiar aşa!
