Oare este considerată lipsă de patriotism ideea că unirea cu Republica Moldova nu e dezirabilă pentru că ne-ar arunca într-o sărăcie şi mai mare? Nu eşti oare un bun român dacă le spui celor de dincolo de Prut, “Fraţilor, vă iubim, dar deocamdată staţi acasă. Kapilkîa e goală şi la noi!”
Sunt 23 de ani de când s-au tot mişcat steaguri, au fost trecute poduri temporare de flori, s-au scris şi cântat imnuri cu teme de un patriotism aproape de morbiciune, tribuni, barzi, preşedinţi, cântăcioşi de tot felul au fost televizaţi suiţi la tribune şi pe scene, având în “cuget şi simţiri” Unirea României cu Moldova de dincolo de Prut.
Prin anii ’90 ne-a îmbătat de cap această perspectivă, după 50 de ani de omerta impusă în chestiune. Asta până am ajuns să învăţăm să ne numărăm banii din puşculiţă. România Mare, Moldova included, privită prin luneta unei politici revizioniste, ar însemna pentru contribuabilul cetăţean român decontarea unei facturi de circa 20 de miliarde de euro. Costul uniformizării administrative, a normelor, fiscalităţii şi infrastructurii. De unde? Pe lângă asta nu e deloc sigur, ba din contră, că România Mare încape în interiorul Uniunii Europene. De abia a intrat România cu toate hibele ei.
O analiză rece ne arată că pentru noi, unirea cu R. Moldova nu ne-ar aduce nici o scofală. România nu ar fi mai bogată, Moldova este mult sub standardul românesc de sărăcie, şi nici mai în siguranţă, pentru că am importa din spaţiul ex-sovietic nu doar vin şi fete frumoase ci şi probleme de geopolitică insolubile.
Culmea este că nici moldovenii de dincolo de Prut nu sunt fani Bucureşti. Statisticile arată că doar 15 la sută din locuitorii Republicii Moldova susţin unirea celor două ţări. În schimb 65 la sută vor ca ţara lor să fie admisă în UE. Cert este că o eventuală unire cu R. Moldova nu va însemna integrarea europeană din oficiu a moldovenilor. România nu este locomotiva potrivită pentru integrarea R. Moldova în UE, aşa cum greşit înţeleg mulţi din politicienii români, inclusiv preşedintele. Chişinăul preferă să vorbească în engleză şi vrea un dialog direct cu Bruxelles-ul ca singură soluţie ce i-ar putea aduce satisfacţie într-o formă sau alta.
Dacă e să vorbim lucid, unirea României cu R. Moldova nu trebuie abordată, prin urmare, ca o poveste de iubire de ţară şi nu ţine sub nici o formă de adevăratul patriotism. Sovieticii şi-au făcut bine treaba, şi după 154 de ani e anacronic şi contraproductiv acum să mai resuscităm frustrările provocate de o nedreptate istorică. Nu este nici măcar o poveste sângeroasă la mijloc. Bucureştiul a abandonat Basarabia în 1940 cu o jenantă celeritate. Finlandezii au luptat după un ultimatum similar! Toată povestea asta la noi ţine cel mult de o paradă patriotardă construită din cartoane şi interes electoral de partidele populiste sau extremiste. Unirea asta trebuie metabolizată doar într-o perspectivă îndelungată ca un proiect esenţial, cu buget semnificativ, între două state româneşti, eventual ambele membre ale UE. Pentru că astăzi drumul R. Moldova depinde foarte puţin de Bucureşti, singura “unire” posibilă despre care are deocamdată sens să vorbim este cea dintre Chişinău şi Bruxelles. Şi cu asta, bazaru-i mort ! Pohui general !
