Suntem prea plini de ură și neîngăduitori. Observ cu mare tristețe că nu mai avem pic de compasiune pentru nimeni și nimic. Suntem puși doar pe căpătuială, cu orice preț, cu orice risc. Sigur că suntem și lași, toate răbufnirile sunt rostite în spatele celui pe care adesea nu știm de ce îl urâm, dar îl urâm. Ce să mai vorbim despre comentariile făcute anonim, din spatele tastaturii! Mă tot întreb de ce s-a ajuns aici și nu prea găsesc niciun răspuns.
România a ajuns țara vrajbei noastre, câmpul de luptă pe care ne vărsăm toate frustrările. Unii ar spune că de vină e sărăcia. Cu siguranță că nu ne simțim prea bine la acest capitol. Totuși, în ce țară cât de cât normală la cap vezi cum politicienii, în loc să încerce să găsească soluții, se omoară în declarații și se răzbună unii pe alții prin justiție? Pe de altă parte, în ce țară din lumea asta sunt aleși pușcăriabili drept primari, consilieri, parlamentari? Cică explicația e simplă – ei sunt aleși pentru că au bani și pot oferi atenție electoratului. Acesta din urmă primește, are ce mânca o zi și apoi e frustrat, înjură, urăște și invidiază. Și mai face ceva – se descurcă, adică primește șpagă sau fură orice. Așa se ajunge la vrajbă. Întotdeauna vecinul fură mai mult, se descurcă mai bine, are o viață mai frumoasă ș.a.m.d. De aici reacțiile absolut demente, pe care le vedem la tot pasul, parcă mai multe ca niciodată. Vecinii nu se mai îngăduie unii pe alții, soții se urăsc și pentru îmbucătura în plus a unuia dintre ei, pițipoancele ajung să se bată în mijlocul drumului pentru cine știe ce fante local, femeile mature vor să fie copiluțe și devin penibile, bărbații se întrec în numărul de amante, profesorii se sfâșâie pentru bani și funcții, doctorii ajung mașini de făcut avere, bătrânii îi urăsc pe cei tineri etc. Și toate acestea doar pentru că am uitat cu toții că fiecare a venit pe pământul acesta doar pe locul său și chiar nu mai poate ocupa încă unul. Când o să înțelegem că ura nu aduce nimic bun, cu siguranță că România nu va mai fi țara vrajbei noastre…
