Căldura încinge trotuarele Devei. În arşiţa verii, umbra copacilor nu mai este demult un loc de refugiu pentru trecători. Sub fiecare copac trotuarul e „pictat” cu găinaţ. Nu ştiu de ce (deşi am o bănuială), de fiecare dată când văd petele acelea risipite în umbră îmi aduc aminte de un tablou semnat Torino Bocăniciu, o pânză pe care autorul i-a dăruit-o, cu ani în urmă, lui Lucian Stanciu, avertizându-l să nu o spânzure pe perete că aduce ghinion. Un tablou blestemat. Mai bine să-l ţină după dulap ori, şi mai bine, să scape de el. Nici găinaţul care cade printre crengile copacilor peste drumeţi nu-i purtător de noroc.
Cu câteva zile în urmă am fost pe valea Almaş-Sălişte. Îmi place zona. Ştiaţi că Doru Stănculescu a cules de aici unul din cele mai populare cântece. Sună cam aşa: „Sus e cerul, largă-i lumea / N-a ştii nimeni că m-am dus/ Bine c-a-nfrunzit pădurea/ Numa’ m-or vedea că nu-s”. Pădurea… E magică. Doar că în răcoarea dimineţii nu se mai aude cântecul păsărilor. Am rămas surprins, pe gânduri. Mai apoi am băgat de seamă că dispăruseră şi sperietorile de ciori de prin lanuri. Nu mai e nevoie de ele. Chiar dacă în partea asta de lume românească se mai cultivă terenurile, ciorile s-au împuţinat.
Revenind acasă, la Deva, la umbra cu găinaţ a copacilor, mi s-a părut că ştiu că păsările s-au mutat la oraş. S-or fi plictisit şi ele să „muncească” pentru un bob de grâu. La oraş pita se câştigă mult mai uşor. Uneori sunt nevoite să se „bată” cu cartonarii – însufleţite sperietori citadine de ciori – pentru o coajă de pâine. Dar tomberonul de gunoi este pentru păsări doar o sursă alternativă de hrană, una de avarie. Orăşenii sunt generoşi. Mereu lasă „bacşiş” firmituri pentru păsări.
Şi păsările s-au deprins să cerşească.
