Staţia CFR Petroşani, în aşteptarea trenului de după-masă ce avea să ne ducă spre inima ţării, în Bucureşti. Aşteptăm cu toţii, zgribuliţi şi nerăbdători, frecându-ne mâinile, suflând în palme, bătând din picioare. E frig, iar vremea cenuşie numai la bine nu te îndeamnă să te gândeşti.
Lângă noi se produce o mişcare. Se aud ţipete, e agitaţie. O femeie între două vârste, cu părul vâlvoi, cărunt, îmbrăcată subţire, într-un trening scămoşat, negru. Ţine în mână o sticlă de doi litri de Cola şi biletul de tren. Nu are bagaj şi se repede, disperată, pe peron. După ea, un bărbat îmbrăcat elegant, care încearcă s-o oprească:
– Emilia, stai! Trebuie să vorbim! Nu pleci niciunde!
Femeia aruncă o privire ucigătoare spre el şi urlă:
– Nemernicule! Îmi spui să vorbim? Să vorbim?! Unde erai, nenorocitule, când mi-a murit copilul? Singurul meu copil! Erai la curva aia! Acolo erai! Şi copilul meu murea!
– Emilia, nu te da în spectacol! Vino acasă să vorbim!, îi porunceşte el, luând-o de braţ.
Ea se smulge din strânsoarea lui şi-i aruncă, şi mai înveninată:
– E gata! Nu pricepi că e gata? Du-te la curva ta! Acolo ai stat de o lună. E o lună de când mi-a murit copilul! Înţelegi? Tu unde ai fost în timpul ăsta? Numai pentru el stăteam cu tine, că te iubea, prostule! Şi tu erai plecat la alta când el murea! Pleacă, să nu te văd!
Noi, ceilalţi, suntem simpli spectatori la drama din faţa noastră. Unii îşi dau coate, rânjind, fac parte din genul celor care se adună la fiecare scandal precum pisicile curioase. Alţii sunt jenaţi, altora li se vede pe faţă dispreţul. Mie mi se strânge inima, de durere pentru mama care şi-a pierdut copilul şi nu mai poate fi consolată de nimeni.
Vine trenul şi urcăm, fiecare cu destinul, gândurile şi propriile întâmplări de retrăit, în goana lui. Mă nimeresc în acelaşi vagon cu mama îndurerată şi, de unde sunt, o pot vedea lejer. Aş vrea să-i spun ceva, însă nimic n-ar putea să îi aline durerea. Îşi scoate telefonul din buzunar, formează un număr şi sună:
– Alo, mama? Eu sunt, mamă. Vin acasă! Da, mamă, vin. De tot! Mulţumesc, mamă!, şi închide, izbucnind în plâns.
Îşi reazemă capul de geam şi plânge încetişor, ore în şir, singură pe banchetă, ceilalţi fiind prea jenaţi să fie spectatori. Într-un final adoarme, obosită. E trezită din când în când de sunetul telefonului, iar ea respinge apelurile cu furie, după care iar plânge.
După şapte ore ajungem în Gara de Nord, e noaptea târziu. Lumea se grăbeşte spre ieşire, dar nimeni nu-i spune femeii să se trezească, că aici e capăt de linie. Mă apropii de ea şi o scutur uşor, de umăr.
– Doamnă, am ajuns! Suntem la Bucureşti. Aţi ajuns acasă!, îi spun, zâmbind cât pot de frumos.
Ea se şterge la ochi, se uită în jur, buimacă şi-mi dăruieşte o jumătate de zâmbet:
– Mulţumesc! Da, aveţi dreptate, am ajuns acasă!, şi se îndreaptă spre ieşire.
Pe peron mă aşteaptă o prietenă şi pierdem timp cu îmbrăţişări şi pupături, înainte de a ne îndrepta spre ieşirea din gară. Trecem pe lângă femeia la al cărui zbucium am asistat atâtea ore. Strânge la piept o bătrânică firavă, cu părul alb, strâns într-un coc, cum numai bunicile din poveşti au. Încetinesc, fără să vreau, dornică să asist la un astfel de final:
– Mamă, nu trebuia să vii, mamă! Eşti bolnavă! Eu ştiu şi singură drumul spre casă!, plânge femeia, devenită copil dintr-o dată.
Bătrâna îi mângâie părul, îi sărută fruntea, obrajii, nasul, îi zâmbeşte:
– Ştiu că ştii, Emilia. Dar lângă mine drumul spre casă e mai uşor. Nu mai pare aşa de lung, şi o îmbrăţişează din nou.
Trec pe lângă ele, cu lacrimi în ochi. Bătrâna, în timp ce-şi strângea copilul la piept, îmi zâmbeşte din suflet, cu nişte ochi mari, albaştri şi senini.
Apoi mergem fiecare mai departe, fiecare cu viaţa lui
Vocea Străzii. Lungul drum spre casă
