Proteste. Peste 600.000 de oameni au ieşit în toată ţara, indignaţi de ordonanţele Guvernului Grindeanu, date pe şestache, spre miez de noapte. S-au simţit minţiţi, batjocoriţi. Au fost făcuţi mineri. Ei, tinerii, au venit, drept răspuns, cu un alt termen: #Tineriada.
Avem simţ al umorului. Suntem extraordinari. Suntem frumoşi, tineri şi liberi. Unii mai echilibraţi, alţii de-a dreptul încrâncenaţi pe un sistem despre care spunem că ne-a furat viitorul, şansa de trăi într-o ţară normală. Nu ştim să definim normalitatea asta; împrumutăm ce am văzut pe la alţii, prin alte ţări şi ne-a plăcut nouă, simţind că aşa ar fi bine să trăim.
Apoi a fost abrogată ordonanţa care ne-a dat atâtea bătăi de cap şi ne-a scos nopţi la rând în stradă, în vreme ce doua zi abia mai făceam faţă la munca noastră, având ochii cârpiţi de somn.
Atunci am revenit la „normalul” nostru, ăla de îl ştim de nişte ani. Ne-am împărţit în două tabere: cea mulţumită că a fost abrogată ordonanţa cu număr ghinionist şi cea care vrea ca guvernul Grindeanu să plece acasă, care vrea alegeri anticipate. Şi câte şi mai câte….
Şi au început să curgă zoaiele, ca de obicei, prin paginile noastre de Facebook. „Cine nu e de acord cu mine, poate să plece. Delete, block, unfriend”. În viaţa virtuală, în cea reală, nu mai contează.
Uităm că am ieşit pentru apărarea unui principiu precum democraţia. În democraţie eu am dreptul la o părere, tu la alta, iar ei, pesediştii şi fanii lor, la alta. Şi putem bea o cafea, un ceai sau o bere liniştiţi, chiar dacă noi vedem viaţa în alte tonuri. Am putea descoperi că pesedistul de lângă noi chiar e om fain, chiar dacă nu ne place nouă c-a votat cu Dragnea şi ai lui.
Suntem oameni. Avem dreptul să fim diferiţi, frumoşi şi liberi. Să protestăm sau nu. Să ne enervăm sau nu. Să votăm cu cine vrem, în funcţie de credinţele şi principiile noastre. Şi mai avem dreptul să ne retragem, când simţim că anumite acţiuni nu ni se mai potrivesc.
În lumea mea are loc toată lumea. Da, nu-i plac pe toţi, dar aleg să ignor, dacă nu e important pentru mine. Am învăţat să accept că, în lumea mea, până şi Floricica Dansatoarea poate avea o parte bună, cu tot circul de pe net şi de la televizor.
Sau că şi în PSD pot fi oameni faini, cu toate antipatiile pe care le-am adunat într-un sertar de-a lungul a 12 ani de presă. Ani în care am învăţat că patima îmi poate deveni cel mai mare duşman. Că viaţa nu e în alb sau negru, ci mai are şi nuanţe rubinii. Sau că un om nu poate fi profund rău sau vreun Iisus apărut te miri de unde.
Vocea Străzii. Patima şi #Tineriada
