România. Țara în care ne mor salvatorii. Țara în care ne mor copiii. Și țara în care murim ca proștii, cu știrea miniștrilor, directorilor de spitale, doctorilor, procurorilor și a celor din SRI.
Când Băsescu s-a luat de Arafat, zeci de mii de oameni au ieșit în stradă, revoltați, susținându-l pe omul care a creat sistemul de urgență în România. Cât de bine funcționează acest sistem este altă poveste, subiect al unui alt articol. Dar unde sunt acum acei oameni, tineri și bătrâni, frumoși și liberi?
A trebuit să vină Tolontan să ne arate că sistemul de sănătate ne omoară cu zile. Au urmat cei de la EurActiv, care au venit în sprijinul anchetei lui. După aceea subiectul s-a rostogolit, ajungând, în sfârșit, pe ecranele televizoarelor, fiind greu de oprit.
S-au încercat și proteste. Oameni responsabili, din pătura de mijloc a societății – cei care nu prea mai merg la vot de scârbă – au ieșit în stradă, cerând statului socoteală, fiindcă asistă la măcelul oamenilor care-l formează. Puțini, foarte puțini au fost.
Aproape toată viaţa am trait în Valea Jiului. Aici, din punct de vedere social, e urât. E o zonă săracă, aflată în puterea unor șmecheri, care au furat și distrus ce au putut. Mii de oameni își vor pierde, în curând, locurile de muncă. Bărbați în floarea vârstei au fost sfârtecați de explozii la sute de metri sub pământ. Ei, morții, au fost găsiți vinovați de fiecare dată. Puţinii supraviețuitori nu vorbesc, le e teamă, știu că ar putea să-și piardă locurile de muncă la care au rămas ”din generozitatea conducerii”.
Tot aici, în anii 90, sute de copii au fost infectați cu HIV în spitale, fără ca cineva, vreodată, să plătească sau să fie găsit vinovat, copii care mai apoi au fost obligați să învețe în școli speciale. Nu au avut nicio șansă la o educație normală, iar statul, în mărinimia-i cunoscută, le aruncă supraviețuitorilor (adulți în toată regula acum) câteva sute de lei pe lună.
Părinții acestor copii nu s-au revoltat atunci. Minerii de azi nu vin la proteste, mai degrabă ies jurnaliștii în stradă pentru ei. Sunt munți de dovezi care ne arată că sistemul de sănătate ne omoară cu zile și, din nou, nu ne împotrivim. Mergem înainte prin viață, ca vacile spre abator.
De ce nu știu românii să se revolte? De ce totul durează câteva zile, după care ne întoarcem în apatia care ne caracterizează de atâția ani? De ce nu îndrăznim să simțim furie decât între patru pereți sau în fața unor calculatoare, unde ne dăm experți în orice domeniu?
VOCEA STRĂZII. Țara în care murim ca proștii
