Ştirea: O delegaţie de 16 consilieri judeţeni, 11 primari şi doi viceprimari, la care se adaugă câţiva angajaţi ai Consiliului Judeţean, au participat la „Ziua porţilor deschise”, desfăşurată la Bruxelles, una dintre cele trei capitale ale Uniunii Europene (UE), alături de Strasbourg şi Luxemburg. Aşa cum era de aşteptat, excursia aleşilor noştri, şef de delegaţie fiind Dorin Oliviu Gligor, vicepreşedintele cu atribuţiii de preşedinte al Consiliului judeţean Hunedoara, nu a fost una lipsită de peripeţii.
40 de reprezentanţi ai judeţului Hunedoara au fost într-o vizită oficială la sediul Parlamentului Europei de la Bruxelles. În pomposul comunicat de presă făcut public înainte de deplasare se bătea monedă despre împlinirea a 70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi de „împărţeala” de cadouri către oficiali ai UE, cu care ar fi trebuit să se întâlnească membrii delegaţiei hunedorene.
File de jurnal
La faţa locului, însă, lucrurile au stat cu totul şi cu totul altfel. Dar cel mai bine explică situaţia Dorin Oliviu Gligor, şeful delegaţiei noastre prezente la Bruxelles de Ziua Europei.
„Dragă jurnalule,
Află despre mine că sunt bine, sănătos, cee ce îţi doresc şi ţie. Bă, băiatule, îmi pare rău că te-am uitat acasă şi nu te-am luat cu mine în excursie. Să ştii că aşa i-am zis eu călătoriei la Bruxelles. Ceilalţi credeau că sunt în delegaţie oficială…Acu’ să fie sănătoşi, fiecare cu treaba lui, că mie mi-a ieşit IM-PE-CA-BIL. Şi să-ţi povestesc şi ţie cum a fost. Deci ne-am strâns noi cam 40 de inşi şi ne-am suit pe hârbul de autocar şi pe un amărât de microbuz. Am făcut o prezenţă aproximativă şi, după ce am văzut că nu stă nimeni în picioare i-am dat bice. Tu ştii, dragă jurnalule, că eu sunt inginer, şi nu prea le am cu eufemismele, aşa că, pe bune, i-am dat bice, că aşa de fain am mers de parcă eram cu căruţa lu’ moşu-meu. Deci am pornit agale, dar nu înainte de a vedea dacă îs în ordine proviziile de slană şi vinars, că ne-aştepta drum lung. N-am uitat, înainte să plec, să las un comunicat de presă, IM-PE-CA-BIL, ingineresc, în care am zis cam ce vrem noi să facem la Bruxelles”.
După pauza de ţigară
Naratorul ia o pauză de ţigară şi apoi se întoarce la masa de scris şi continuă să-şi aştearnă impresiile. „Am fost la ţigară…Cu asta am avut noi mare problemă pe drum, că duhăneam mai mulţi. Cum – necum, am rezolvat-o şi am ajuns. După două zile. Acolo, la Bruxelles, am constatat că mulţi dintre ai noştri stăteau prost cu condiţia fizică. Aşa arătau de parcă ar fi tras două zile întregi la coasă, nu că ar fi stat în cur 48 de ore. I-am cam notat şi data viitoare nu-i mai iau cu mine. Şi, no, acum în oraş străin nu ne-o prea ieşit nouă cam tot ce ne-am propus la plecare. Chestia cu războiul n-am găsit-o şi, bag samă, ăia cu care trebuia să ne întâlnim să le dăm ceva cadouri nu ştiau că venim, şi eu chiar că nu ştiu de ce, dar ne-am descurcat tare fain. Ne-am văzut şi noi cu străinii. Dar ăştia erau străini rău de tot, nu aşa. L-am văzut pe Daniel Buda, fain băiat. Mi-a aduc aminte ce bine ne stătea în spatele lui Băsescu, trăiţi şefu’, şi a lui Boc. De Udrea nu mai zic nimic, că nu dă bine, dar ce vremuri erau…Bine că ne-am lipit cu toţii pe undeva. Aşa că Buda ne-a zis ceva cu agricultura la Juncker, să fie el sănătos, că nu prea ştim cine e, dar multe lucruri n-am prea priceput, că le căscam de ne trozneau fălcile. Apoi ne-am văzut şi cu o fătucă de reprezenta Consiliile Judeţene la Bruxelles. Întâlnirea a fost fructuoasă, că am băut la sucuri de fructe de ne-am plictisit, şi cred că de la astea mi-a venit o idee: cred că o să-mi deschid şi eu o reprezentanţă a UE la mine-n curte, la Baia de Criş. Şi, după ce-am lăsat şi sacoşele cu maculatură într-un colţ, spală-se cu ele pe cap cine le-o găsi, cam asta a fost ce-am făcut la Bruxelles. Deci IM-PE-CA-BIL”.
Scurtul drum către casă
Dorin Gligor îşi dezmorţeşte oasele, mai bagă o pipă, şi se reapucă de scris. „A, ceva tot am mai făcut. L-am văzut, la Bruxelles, pe feciorul ăla de se pişa de sus. Nu am fost în clar ce curgea, apă sau vinars, aşa că nu ne-am riscat prea mult. Şi ne-am pus înapoi pe maşini. Bag seamă că se terminase vinarsul, probabil, că or început să se plângă mai mulţi, de diaree, de dureri pe nu ştiu unde, de una, de alta. Ce mai, nişte căcăcioşi. M-am plictisit repede şi la Munchen i-am lăsat, IM-PE-CA-BIL în plata domnului…şofer şi m-am întors acasă cu avionul. Aici am auzit multe grozăvii. Cică un miliard opt sute de mii ar fi fost prea mult pentru excursie, că ar fi ieşit mai ieftin cu avionul. Păi ce să le fac, dacă nu le-a făcut Moloţ aeroport…Deşi mai bine nu reţine fraza de mai sus, că nu toţi sunt ingineri şi gândesc IM-PE-CA-BIL şi greşeşte unul vreo socoată şi chiar că iese mai ieftin. Alţii ziceau că puteam să dau banii ăştia la drumuri, chiar la mine, la moţi, dar trebuia să o spună mai repede. Sau că de banii ăştia puteam să cumpăr un aparat fain pentru Spital, dar la ăştia le dă Episcopia, aşa că nu-i treaba mea. Important este că am mai trimis un comunicat de presă IM-PE-CA-BIL, de care răutăcioşii ziceau că-i „limbă de lemn”, dar nu mă interesează, că eu sunt inginer şi lucrez cu ingineri. Şi apropo, dragă jurnalule, poate îmi spui tu schepsisul ăla de la bancul cu asemănarea între câini şi ingineri, că nu l-am priceput. Era ceva că nu ştiu să se exprime, dar au privire inteligentă, sau invers, că n-am reţinut, aşa că poate mă lămureşti tu”.
„La anu’ nu-i mai iau”
Vicpreşedintele CJ este întrerupt din creaţie de câteva claxoane. Se întorceau „eroii” de la Bruxelles. Asta nu importă, inginerul se întoarce la litere. „Bă, băiatule, se clătinau ăştia când s-au dat jos din maşini de zici că erau popice. Mai mult, doctoroaia de era cu noi , femeie, ce să-i faci, s-a apucat să dea din casă că a trebuit să-i trateze pe excursionişti. Zicea că noroc că avea medicamente la ea. Eu zic că mai bine avea vinars. Acum asta e. Cică se plângeau că-i doare-n cur, că eu de-aia m-am întors cu avionul, că m-am simţit ofensat. Adică îi plimb moca şi ei se plâng, La anu’, că tot îs alegeri, şi acolo nu se ştie niciodată, când m-oi duce iar la Bruxelles, în timpul campaniei electorale, nu-I mai iau pe ăştia. Sau o să-I mai iau, dar numai pe câţiva”. O sonerie de telefon întrerupe creaţia dramaturgului. O discuţie scurtă, aproape monosilabică, şi revenire la masa de lucru. „Cică, dragă jurnalule, pe ăştia nu-i durea-n cur,îi durea curul de la atâta mers. Uite, asta nu înţeleg eu: cum să te plângi de atâta mers când tu ai stat în cur două zile? Prefer limbajul ingineresc, IM-PE-CA-BIL”.
