În ţara asta îţi vine periodic să dai cu basca de pământ. Expresia „ a te descurca” a devenit atât de mult o regulă, încât ea este utilizată în procesul legislativ.
Nu prea ştiu cine sunt cei care fac legi cu trimitere spre cultură. Dacă avem în vedere persoanele abilitate să se ocupe de…, nu mă mir că reglementarile în domeniu sunt de multe ori aberante şi te aduc în situaţia în care ai două soluţii – renunţi sau te descurci, fiecare cu avantaje şi dezavantaje. Dacă ar fi să parafrazăm un slogan celebru, care a făcut carieră nu cu foarte mulţi ani în urmă, atunci am putea spune, cei care mai dorim să o facem, că viitorul nu sună deloc bine. Legile au atât de multe imperfecţiuni, omisiuni, erori mici sau grosolane şi posibilităţi de interpretare încât orice om cu scaun la cap pleacă înainte de a încerca să mai facă ceva – pur şi simplu pentru că orice faci, tot prost iese până la urmă. Mă şi mir cum de nu sunt mai mulţi cei care nu semnalează puzderia de prevederi aberante din legislaţia cu trimitere spre cultură.
Mă voi limita la a reda o parte din ele, sec, fără prea multe comentarii.
De exemplu, o instituţie culturală nu-şi poate cumpără o imprimantă. Cred că pentru cititorii acestei rubrici este de prisos să explic la ce ar fi bună o imprimantă într-un „lăcaş de cultură” – cum pompos sunt adesea denumite o parte din ele. Sau poţi s-o cumperi – dar te descurci, adică te rogi de unul să ţi-o cumpere şi să ţi-o doneze, sau prin alte procedee, legale dar discutabile. Sau nu-ţi cumperi şi te rogi de prieteni. Sau renunţi de tot.
Dacă se strică un scaun, nu ai voie să cumperi altul nou. Poţi să-l repari pe cel vechi. În loc de scaun puteţi pune dulap, birou sau altă piesă de mobilier. Dacă ai un dulap a cărui vârsta este de 39 de ani (nu am spus la întâmplare, cazul este concret) şi se rupe, poţi să-l repari. Nu contează că starea lui este atât de precară încât reparaţia costă mai mult decât cumpărarea altuia nou, sau că nu mai există materialele respective. Legiuitorul (îmi place cuvântul ăsta, legiuitorul…) a zis că se repară, se repară! Sau… aţi ghicit, te descurci. Zici că-l repari şi cumperi altul, sau îţi donează cineva, sau renunţi.
Vine artistul pe scenă şi spune să-i dai apă minerală. Sau suc, mă rog. Nu poţi. Legiuitorul nu te lasă. Nu ai voie să cumperi apă minerală dacă organizezi spectacole. Să-şi cumpere ei. Logic. Aşa că poţi cere împrumut. Sau nu le dai şi te înjură. Sau iei din banii tăi, sau din ai prietenilor – dacă ai prieteni dispuşi să facă asta. Dacă nu, nu. Renunţi.
Sau ceri unii artişti avans, că au muşcat-o, neacademic vorbind, cu alţii, care nu le-au plătit. Se practică peste tot în lumea asta – şi de când lumea asta. E, dacă doriţi, un fel de asigurare reciprocă. Au cerut şi Goran Bregovic, dar şi Adriana Antoni sau Nightlosers. Şi vor mai cere probabil şi alţii. Nu le poţi da, că legiuitorul veghează. Poţi să nu-i chemi. Sau te poţi descurca. Dacă nu te descurci, eşti bleg – alţii o fac, tu de ce nu poţi?
Sau vrei un concert de muzică clasică. De Anul Nou, de exemplu. Ai vrea să oferi oamenilor un pahar cu şampanie, că de, oamenii mai beau şampanie de Anul Nou. Nu scumpă, nu Dom Perignon, ci Angelli, aşa, de efect, cu 10 lei sticloanţa. Nu-i voie! Legiuitorul stă la pândă. Nici cu concertele astea nu-i chiar cuşeră treaba, cel mai bine este să nu le faci. Îşi doresc oamenii? Alţii le fac şi deci se descurcă? Hm… mai discutăm.
Şi tot aşa…
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.
