Regionalizarea pune în lumină probleme asupra cărora se pare că nu ne-am concentrat suficient, în special noi, cei din reşedinţa de judeţ, unde se iau deciziile. Cu riscul de a leza orgolii, trebuie să acceptăm că în vasta operaţiune (cam pompieristic pusă în operă, ce-i drept…) de configurare a regiunilor, Hunedoara nu îşi pune problema de a fi lider, ci de a se „lipi” undeva cât mai cu folos. Cu Timişul, Aradul şi Caraşul, sau cu Alba şi Sibiul? Sau, într-o variantă care mai circulă, doar cu Aradul? Supremaţia este revendicată în faţa Hunedoarei fie de Timiş (fără drept la replică), fie de Sibiu (mai blând, dar cu ascendent clar asupra noastră), fie de Arad (oraş apropiat, mare, dar nici pe departe atât de bine situat precum Timişul sau chiar Sibiul).
S-ar putea să pară teoretic, dar nu este – mă refer la modul în care oraşele şi judeţele au reuşit să-şi definească identitatea. Aici se fac frecvente confuzii şi apar cel mai des frazele sforăitoare, despre patrie, popor, patriotism, românism şi alte asemenea. Construcţia identitară poate fi ceva din toate astea, dar şi ceva mult mai variat. Din motive obiective şi subiective, oricât ne-ar părea de rău, Hunedoara nu a reuşit să-şi creioneze în suficientă măsură o identitate pe care să o poată opune cu succes Timişoarei, Sibiului sau Alba Iuliei. Cele mai multe motive sunt obiective, dar la un moment dat ele puteau fi corectate. În principal gestionarea deficitară de după 2006 în special a poziţiei reşedinţei de judeţ, Deva, ne-a plasat în postura de outsider. În dreptul cuvântului „viziune” putem scrie liniştiţi 0, prin chiar lipsa elementară, până în 2013, a unui PUG, ca să nu vorbim de alte planuri care ar fi repoziţionat Deva în raport cu localităţile înconjurătoare. De menţionat că oarecum în aceeaşi situaţie este şi Aradul, doar că mărimea oraşului şi forţa sa economică îl ajută să se situeze la un nivel superior Devei.
Înainte de a vorbi despre Hunedoara şi Deva, să încercăm să vedem ce se spune despre ceilalţi. Nu am ales această expresie, „ce se spune”, întâmplător. Ea rezumă practic modul în care este perceput un oraş de populaţie.
Timişoara este categoric Oraşul Revoluţiei Române, oricum am lua-o. La asta se adaugă superlativele de gen „primul oraş care”: a fost iluminat cu gaz, a fost iluminat electric, a avut tramvai electric, şi ar mai fi… Cel mai mare oraş din vestul ţării, cu Universitate, Institut Politehnic, teatre în trei limbi, Operă… Timişoara nu are nevoie de sforăitoare sloganuri patriotice, poate defila şi cu Eugeniu de Savoia. E mult prea cosmopolit ca să-i mai pese.
Sibiul a moţăit liniştit până să vină la cârma lui sasul Johannis. Profitând de nişte conexiuni cu Luxemburugul, iată că anul 2007 aduce oraşului poziţia de Capitală Culturală Europeană. S-a demonstrat clar că prin cultură de nivel înalt îţi poţi asigura supremaţia – Sibiul este cea mai căutată destinaţie de vacanţă din Transilvania. Nu şuşe, nu paranghelii cu mici şi bere, ci festivalurile adevărate au făcut din Sibiu o destinaţie de top.
Alba Iulia este singura care îşi bazează relativa supremaţie pe importanţa simbolică de Oraş al Marii Uniri. Am scris despre extraordinara dezvoltare din ultimii ani – totuşi, este mult prea mic pentru a se putea poziţiona ca reşedinţă a vreunei regiuni. Ce-i drept, nici nu suferă prea mult – tocmai rolul său simbolic îi asigură un brand naţional de forţă.
Aradul nu excelează. Mare, dezvoltat economic, a pierdut supremaţia aeriană (la aeroport mă refer) în favoarea Timişoarei. Nu are o identitate bine definită, dar în raport cu Deva, va avea câştig de cauză fără mare bătaie de cap.
Îmi pare rău, Reşiţa, în Caraş Severin, nu se pune. Este oraşul faţă de care Deva se situează mai bine.
Cât de bine? Ovidiu Manoilescu, cel care organizează plimbarea în parcul de la Simeria, spunea recent că încă nu şi-ar sfătui copiii să nu revină în Deva. De aici vom porni discuţia în textul următor.
