Citatele ne însoţesc – nu pe toţi, nu tot timpul, dar pe mulţi şi în destul de multe situaţii. Cităm spre a fi preţioşi, cităm ca să epatăm, cităm că aşa trebuie, cităm pentru a valida propriul raţionament, cităm fără să ştim că cităm, cităm cu rost şi fără rost, cu ghilimele şi fără ghilimele, sau cu ele prost puse. Voi alătura aici nişte paragrafe care ar putea fi numite cu foarte multă îngăduinţă studii de caz, dar nu găsesc acum alt termen.
Pe când eram eu student în inginerie (cu avantaje şi dezavantaje, prea multă rigoare şi prea puţină mobilitate a minţii, cine ştie…?), aveam un profesor care ne-a spus că trebuie să ne mai bazăm şi pe experienţa înaintaşilor, că nu e cazul să reinventăm mereu roata. Translatând totul în alt plan, sigur că putem avea revelaţii poetico-filosofice, descoperind (sau măcar crezând că o facem) profunzimea clipei. „Trăieşte-ţi clipa” ar putea fi o sintagmă pe care fiecare, într-un anumit moment al vieţii, am putea-o descoperi. Şi totuşi, primul a exprimat-o poetul latin Horaţiu, în ale sale Ode, spunând cam aşa: carpe diem, quam minimum credula postero – adică „trăieşte-ţi clipa, fără să te bazezi pe ziua de mâine”. Poate e bine să se ştie, google ştie tot, de fapt. Prin urmare unii au zis mai bine şi mai înaintea noastră – aşa că un minim bagaj de cunoştinţe este necesar, un asemenea citat mai poate pigmenta ( deşi s-a banalizat, e adevărat) o conversaţie.
Tot pe vremea studenţiei, a fost greu să convingem un coleg că Alea jacta est nu înseamnă nicidecum iahtul este pe alee, ci că zarurile au fost aruncate (vă garantez că faza este absolut autentică, dar eram între ingineri, nu?). Ulterior, bunicul meu râdea spunându-mi că Sic transit gloria mundi înseamnă de fapt că aşa l-a trăznit pe Gligor în munte…
Pe de altă parte, în campania electorală din 2008, un candidat cu aplecări filosofice rostea pe scena Casei de cultură din Orăştie ceva de genul „Cioran a spus că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc…”. Sigur că e bine să ne mândrim cu înaintaşii, sigur că Cioran e un nume care impune, numai că în acel context relevanţa citatului era practic nulă, şi în plus nu Cioran a spus asta, ci André Malraux. Neesenţial, citatul a fost rostit pentru epatarea colegilor de partid şi nu a celor din sală.
Mi-a căzut în mână o culegere de aforisme. Nu latine, nu budhiste, ci foarte recente, panseuri ale unui autor contemporan. Om cultivat, de altfel. Citind o parte din ele, împrăştiate generos pe pagină ca să ocupe loc, mi-a venit să zâmbesc la multe din ele. Sunt gânduri mai mult sau mai puţin originale, care ne trec fiecăruia prin cap şi care la un moment dat ar putea fi ridicate la rand de aforism. Ca de exemplu „viaţa e ca fâlfâitul rochiei lui Marilyn Monroe la trecerea metroului.” Poate fi amuzant să rosteşti aşa ceva cu prietenii, la o bere, dar a le transforma în aforisme e riscant, nu m-aş aventura.
Recent, o cunoştinţă s-a îndrăgostit de o altă persoană, sedusă fiind inclusiv de deşteptăciunea acesteia. Ca să mă convingă, m-a invitat să văd ceea ce posta respectiva persoană deşteaptă pe aşa-numitul wall al facebook-ului. Postările erau în întregime citate – fiecare replică era urmată de un alt citat (ca să fiu corect – cu indicarea sursei…), de la Voltaire până la generalul Patton. Nu puteam şti ce gândea cu adevărat – era însă tobă de citate sau doar un bun căutător pe google, care, cum spuneam, ştie tot.
Probabil că fiecare om aşa cât de cât cultivat are un bagaj de citate, ştiind aproximativ şi cui îi aparţin (sau nu, cum am văzut). Te poţi ascunde după ele, le poţi folosi cu măsură şi justeţe sau poţi renunţa de tot la ele, folosind alt soi de argumente. Cunosc foarte mulţi oameni care trăiesc fericiţi fără să ştie citate, autori sau reguli de citare.
