„Nici nu ştii ce moment istoric pierzi… Blaga a câştigat alegerile… Băsescu se dezice de PDL…”. Primesc acest mesaj din România, eu fiind într-un sătuc de munte belgian. Bine, muntele ăsta are cam 600 de metri, belgienii râd când îl numesc astfel. „Olandezii vin la noi, spunând că vin la munte, au bocanci şi beţe de mers, pregătiţi – absolut hilar – să escaladeze nişte dealuri”, povestesc amuzate gazdele noastre din Stoumont. Dealurile sunt ceva mai mici ca înălţime decât dealul Coziei de la Deva, dar ninge viscolit, deşi este 24 martie, iar săptămâna trecută au trecut de la temperaturi de -15°C la -5, cu zăpadă de 40 de centimetri. Totul s-a blocat – ni se spune că oamenii de prin satele mai depărtate de centrul de comună au plecat pe jos, cale de kilometri, până în staţia celui mai apropiat autobuz. Au aflat că nu circulă – iarna revenită i-a luat pe toţi prin surprindere, autorităţi locale, deszăpezitori de drumuri, pe toţi… 24 de ore a fost haos, toată lumea nemulţumită.
Mă uit la zăpada de afară şi pe site-urile cu ştiri din România. Acum ştiu ce reacţii a avut Elena Udrea, ce a spus Monica Macovei şi Mihail Neamţu, cât sunt ei de incompatibili cu Blaga, cel care îl sprijinea anul trecut pe Băsescu la referendum, deşi se vedea că dragostea nu este deloc reciprocă. Blaga vrea unitate, dar mă opresc aici – mi se pare stupid să comentez din Belgia ceva ce se cunoaşte mult mai bine de către cei din România. Şi mai e ceva – aş putea întreba cel mult aşa, cu o doză de satisfacţie – „aţi văzut…?” Nu că nu mă interesează, dar nu mi se pare potrivit. Pentru că am avut un gen de satisfacţie de alt gen, absolut prostească, m-am şi enervat. Mergeam ieri cu maşina unui belgian prin zona pe care ei o numesc „rurală profundă”. Cu oameni „de munte” – ştiţi acum de ce pun munte în ghilimele. Oameni care, mi se spune, sunt conservatori şi cam rigizi – nu prea vor să-şi părăsească satele şi nu se uită cu ochi buni la olandezii bogaţi care vin să le cumpere casele pentru a le transforma în locuinţe de vacanţă. E zonă colinară, agricultura nu prea merge, oamenii nu sunt săraci, dar nici bogaţi şi îşi câştigă cu destulă dificultate existenţa.
Dincolo de toate astea, profesorul mi se plângea de calitatea drumurilor. Nu trebuia să fii expert pentru a realiza că belgienii într-adevăr au drumuri proaste – şi nu doar cele comunale sau departamentale, pe care m-am plimbat eu, ci şi autostrada – cum treci din Germania în Belgia, pe autostradă, dai de gropi, porţiuni răzuite şi nereparate. „Uite, vezi, arată altfel”, pufneşte nervos profesorul, căci tocmai am trecut pe nesimţite în Luxemburg. Pentru câţiva kilometri, o buclă de drum doar, căci revenim pe şosele belgiene cu nimic mai presus de ale noastre, româneşti. Gropi, asfalt crăpat, petice inegale care hurducă maşina. „Deci se întâmplă şi la ei”, am constatat cu acea bucurie prostească de care vă spuneam. Mă bucuram de nefericirea celuilalt, cu satisfacţia dată de ani de frustrări pentru drumuri proaste şi legi aiurea, pentru multe altele – şi m-am gândit la cartea „De ce este România altfel”, a lui Lucian Boia, şi la frustrările noastre, care desigur există şi sunt bine cultivate. „Guvernul a promis că ne repară drumurile, să vedem şi când se ţine de promisiune”, a mai adăugat profesorul.
„Şi cât este în România preţul benzinei?” a vrut el să ştie. Ca în Belgia, i-am spus. Mă rog, aproape ca în Belgia. Şi salariile…? Ca în Belgia, doar ne asemănăm în atât de multe privinţe…
