Aveam cam 11 ani, sub influenţa unor lecturi şi mai ales după ce am citit o carte numită „Biblia hazlie”, am încercat să-mi conving bunicul – preot! – că nu există Dumnezeu. Bunica mea, auzindu-mă, m-a certat în conformitate cu specificul greşelii – ceva de genul „ieşi afară, păgânule, eşti într-o casă creştină!” Bunicul meu a râs copios, m-a luat protector şi am ieşit împreună pe balcon, spunându-mi: „hai să-i povesteşti tu bunicului cum nu există Dumnezeu…” Vreau să spun că ceea ce voi scrie nu se adresează celor care scuipă cu frică în sân şi se grăbesc să afurisească. Nu va fi vorba nici despre homosexuali, nici despre BOR şi nici despre ortodoxie, din ce în ce mai des confundată cu ortodoxismul (am auzit în urmă cu două zile o comentatoare de la Radio România Cultural vorbind minute în şir despre dreapta noastră credinţă, ortodoxismul).
Admirator declarat al istoricului Lucian Boia, citesc ultima sa carte, intitulată „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”. Simplificând, se poate spune că Boia nu prea este de acord cu eliminarea referinţelor la originea creştină a Europei, în numele unei corectitudini politice caracteristice postmodernismului. Personal, mă poziţionez destul de critic când este vorba de credinţă, icoane în şcoli sau obligativitatea orelor de religie, altundeva decât în spaţiul confesional al fiecărui cult. Apar însă nişte nuanţe. Ceea ce vă propun acum este mai mult un exerciţiu cognitiv şi argumentativ – bazat pe argumente pro şi contra, în spaţiul redus pe care-l am la dispoziţie.
O să pornesc de la o evidenţă istorică – democraţia conţine în ea germenele propriei distrugeri. Concret, Hitler a venit la putere prin mijloace absolut democratice, prin alegeri (manipulate, influenţate) dar în esenţă, libere. După ce a venit la putere, primul său gând a fost să desfiinţeze mecanismele care au permis accederea sa la putere. Cu alte cuvinte, a înlocuit democraţia cu dictatura.
Civilizaţia de tip occidental, în opinia istoricului Lucian Boia, se bazează inclusiv pe morala şi valorile introduse de creştinism (că ar fi fost şi alte religii care le aveau, cultul zeului Mithra de exemplu, or fi fost, dar nu ele au avut câştig de cauză). Postulată de Isus Christos, egalitatea dintre oameni, ajunsă în modernitate, este interpretată în cea mai exhaustivă şi generoasă formă a sa – nu dorim să lezăm pe nimeni cu credinţa noastră, prin urmare noi nu spunem ce suntem, spre a nu se simţi ceilalţi prost. Absolut corect. Doar că principiile celorlalte religii (nu discutăm dacă sunt corecte sau nu), pe de o parte, precum şi datele culturale ale celor care vin în Europa din alte spaţii, pe de altă parte, nu includ nici corectitudinea politică şi nici aceleaşi valori, ba chiar dimpotrivă. Inechităţile flagrante, replicarea propriului mod de organizare familială, dorinţa de a trăi în Occident confortabil economic, dar conform principiilor religioase şi culturale caracteristice spaţiului din care provin. Iau astfel naştere contradicţii grave şi uneori ireconciliabile, pentru că (nu numai, dar inclusiv…) sub umbrela creştinismului au luat naştere principiile Europei moderne, accentuate de Renaştere, epoca Luminilor şi secolul al XX-lea, al unei emancipări generale şi al apariţiei corectitudinii politice cu excesele de rigoare.
Personal, eu sunt pentru statul laic. Cum spuneam, vă propun doar un exerciţiu speculativ, pornit de la lecturarea unei cărţi, probabil prematur, însă de luat în calcul pe fondul scăderii demografice şi acceptării unui din ce în ce mai mare număr de emigranţi, veniţi cu tot cu obiceiuri, mai mult sau mai puţini dispuşi să se plieze pe tipul european de civilizaţie. Sper că nu se aşteaptă nimeni să închei dându-mi cu părerea despre soluţii – habar nu am care sunt, dacă sunt şi dacă vor fi aplicate. Probabil că totul ţine de dreapta măsură.
