Iubim pătimaș și dezbatem pasional. Gândim maniheist – ori/ori. Ne declarăm toleranți, dar vai de cel care nu ne împărtășește opinia. Nu cu argumente bine cântărite, ci cu atacuri directe la persoana preopinentului și la rigoare jigniri ne impunem punctul de vedere (ah, ce răcoritor este sau, cum bine spune un prieten, ce răi suntem, dar ce ne place…). Gândirea zen, pisoiașii de pe facebook și panseurile lui tonypoptămaș, bine asezonate cu like dacă și tu îl iubești pe Hristos dau naștere unui alt tip de cultură de masă, în care o minimă documentare o mai fac doar cei care încearcă să-și dea seama cam pe ce lume trăiesc.
Am recurs la acest preambul pentru a justifica introducerea unor teme care țin, pentru omul de pe stradă, mai puțin de argumente și mult mai mult de emoțional. Emoționalul devine din ce în ce mai mult criteriul principal în decizii sau aprecieri, dar aici e mult (și psihologic, sociologic etc.) de discutat.
Pasionat cum sunt de istoria civilizațiilor și tendințele actuale (sunt Statele Unite imperiul universal al lumii occidentale? va rezista Europa Unită? ne va copleși islamul? ne va domina rasa galbenă? sunt doar câteva întrebări care se pun frecvent și la care se încearcă răspunsuri de la Nostradamus până la universitari de prestigiu contemporani), încerc să-mi clarific unele aspecte inclusiv făcând părtași cititorii acestei rubirici. Care probabil că au în minte, cel mai frecvent, imaginea miracolului chinezesc și a celei de a treia căi pe care, iată, noi românii o căutăm orbecăind prin interminabile tranziții și ei, chinezii, au găsit-o.
Începând cu Deng Xiao Ping, este clar că China a schimbat macazul, încercând să-și adapteze tipul tradițional de civilizație la cel occidental. Cei care neagă rolul occidentului sunt într-o eroare profundă. Tipul de societate chineză contemporană este cel de tip occidental superficial, grefat pe comunism ca mecanism politic și pe conștiința unei continuități civilizaționale remarcabile (toți marii teoreticieni ai istoriei civilizațiilor sunt de acord că China este singura civilizație cu continuitate neîntreruptă, din zorii ei și până în prezent, chiar dacă a cunoscut suișuri, coborâșuri și schimbări de substanță). Pasul de la tradiție rigidă și cvasi-închisă spre tipul occidental de civilizație a mai fost făcut de Japonia în așa-numita eră Meiji și de Turcia pe vremea lui Mustafa Kemal, supranumit Ataturk (nostalgiile sunt însă puternice, Turcia pare să aleagă acum un alt drum). Amestecul comunism-economie de piață, practicat de China, fascinează și seduce. China este văzută, cel mai des, ca o țară a tuturor posibilităților, altruistă, omnipotentă și mereu bine-intenționată. Dacă le dăm chinezilor contractele de autostradă, în doi ani le avem! este doar una dintre aserțiunile simpliste care fac carieră în rândul opiniei publice. Cum România are încă mulți nostalgici comuniști, aceștia sunt serviți – ați văzut că se poate? ne spun ei. Poporul e fericit, economia duduie. Percepția este că în China este un fel de comunism românesc, în care toată lumea are de lucru, peste care se suprapune capitalismul bine temperat, cu magazine pline, programe la televizor și benzină la discreție, salarii mari și fericire perpetuă. Răspândită inclusiv pe facebook (veți vedea că nu am introdus facebook-ul chiar întâmplător). Cum ar putea să nu fie așa, din moment ce Chinei nu pare să-i pese de crize, iar zgârie-norii de la Shenzen îi concurează pe cei ai americanilor (care, by the way, ce bine că și-au luat-o peste nas!).
Vin chinezii! este sintagma care a înlocuit așteptările legate de aceeași americani, iar venirea asta nu poate fi decât benefică – noi, românii, am fost întotdeauna prietenii chinezilor.
Există și o viziune dacă nu neapărat mai pesimistă, atunci cel puțin argumentat mai ponderată? (va urma)
