Mai întâi, vă spun La Mulţi Ani, cu sănătate şi noroc dumneavoastră, celor care citiţi această rubrică, fiind sau nu de acord cu ea, de cele mai multe ori în termenii polemicilor cordiale şi civilizate.
Va fi un an greu – spune lumea. Pentru unii, greu a fost de când lumea – dacă-mi este permis un joc de cuvinte. Pentru alţii, la greutăţi se vor adăuga două campanii electorale, pentru alegeri europarlamentare şi pentru cele prezidenţiale. Urmate evident de alegerile aferente. Alegeri într-o Românie mereu agitată, în care constanta nu este eficienţa actului politic, ci scandalul. Prevăd un absenteism masiv – şi cred că acest gen de previziune nu necesită cine ştie ce abilităţi. La europarlamentare absenteismul este mare de obicei. La prezidenţiale, cred eu că ofertele actuale nu sunt de natură să stârnească entuziasm, oricât s-ar strădui staff-urile de campanie să-l creeze. Cum spuneam nu de mult, tot ce este a mai fost, se petrece ceea ce în comunism se numea rotaţia cadrelor. Oferta pieţei este redusă şi participarea va fi în consecinţă, dacă nu apar candidaturi-surpriză, dar nu de genul MRU. Dar dacă nu putem realmente schimba prea multe, putem înţelege ce ni se întâmplă şi de ce…
S-au aplecat mulţi asupra modului în care o ţară, o naţiune îşi găseşte drumul spre partea superioară a clasamentului. Înglodată în scandalurile ei locale, România pare incapabilă să performeze, rămânând un spaţiu al aproximaţiei, acel teritoriu de frontieră incertă pe care nu ne prea ostenim să-l schimbăm, cu toate că auspiciile ar fi favorabile. Deşi lent, contradicţiile la nivelul societăţii româneşti se acutizează, prin fractura dintre elitele politice şi cele intelectuale. Fractura este determinată atât de incompatibilităţile, să le spunem normale, dintre ele, agravate însă de specificul românesc, unde decuplarea aproape totală dintre funcţia ocupată şi competenţă ne duce încet, dar sigur într-o fundătură, oricât ne-am lăuda cu olimpicii, trecutul glorios şi ţara bogată şi frumoasă.
Discuţia necesită spaţiu mai mult. Facem ce putem. Despre deschiderea frontierelor britanice pentru români, din punct de vedere al dreptului de a munci acolo, s-a scris şi se va mai scrie. Şi ei ştiu, şi o parte dintre noi ştie – ne pasă prea puţin de romii care se vor duce acolo. Vom răspunde cu deja obişnuita ţâfnă, dar, în partea esenţială, vom continua să pierdem creiere. Adică exact pe cei care au capacitatea să schimbe lucrurile În România şi sunt împiedicaţi instituţional să o facă. Aşa că Marea Britanie se va îmbogăţi cu specialiştii români, sau cu viitori specialişti români, despre care peste ani vom auzi că sunt acei „specialişti britanici”. Şi, cum spuneam, ei ştiu asta foarte bine. Nu de studenţi şi de medici se tem. Iar nouă nu de studenţi şi de medici ne pasă…
Şi să vă spun o mică istorioară, absolut reală. Fiul unor prieteni – familie educată, serioasă, cu valori şi principii – a absolvit o facultate şi este student la a doua. Va fi dublu licenţiat – în economie şi în drept. A decis să se încrie într-un partid – nu pe criterii doctrinare, nu că ar fi neapărat pasionat de viaţa politică, ci pe criteriul celor din generaţia mea, care dacă nu făceau parte din PCR nu aveau nici o şansă profesională. Este vorba deci de oportunism. Numai că partidul nu de astfel de oameni are nevoie. El este un fel de blazon – uite, avem şi din „ăştia”.
Nu susţin deloc că intelectualii sunt neapărat buni lideri, sau cel puţin buni politicieni. Nici pe departe. România şi lumea sunt pline de contraexemple. Dar o parte sunt. Şi ar trebui să se ţină cont de opinia lor, acolo unde au expertiză. Numai că în prezent, cu modul în care au fost obţinute diplomele, departajarea este extrem de greu de făcut.
To be continued…
