Cadrul I. Flori, pupături, lacrimi de bucurie şi iminenţa despărţirii – copilul a terminat liceul, a luat bacul şi pleacă la facultate. Să spunem, absolut întâmplător, că a ales arhitectura, mânat de ceva simţ artistic, de tentaţia unei profesii bănoase şi sprijinit consistent, până atunci, de părintele care bagă bani în pregătire pe la Bucureşti, Cluj, sau pe unde se spune că or fi arhitecţi care garantează succesul admiterii. Aleşi probabil dintre viitorii profesori, ca să maximizeze şansele.
Cadrul II. În viitor, peste vreo 6 ani. Într-o altă parte de ţară, un primar destoinic vrea un oraş sistematizat, sau poate un om de afaceri local doreşte un sediu de firmă, sau o vilă, sau o casă de vacanţă. Ori poate doar un om simplu, care a pus ban peste ban să aibă şi el o casă. Dincolo de orice proiecte arhitectonice, toţi trei sunt animaţi de un singur gând – să încurajeze tânăra generaţie. Astfel încât absolventul primeşte o nesperată şansă, care îl reţine pentru moment în România, în chiar domeniul său de activitate, nu ca agent de vânzări sau asistent manager, ocupaţii absolut onorabil, practicate în prezent de mulţi tineri supracalificaţi. În alte domenii.
Legătura învăţământ – piaţa muncii a funcţionat, în scenariul nostru optimist, impecabil (iertată să ne fie naivitatea). Tânărul absolvent şi-a găsit de lucru în chiar branşa lui. Am omis însă deliberat un detaliu, poate nesemnificativ – pentru că s-ar putea să nu suporte generalizare, mi s-a sugerat. Poate că nu. Dar vom vedea. La un moment dat, în existenţa academică a studentei sau studentului nostru a fost rostită o frază-cheie, de către unul dintre profesori. Să fi fost el o excepţie? Sau poate că a dat glas unei opinii conturate în timp, rezultată din experienţă şi din discuţiile cu alţi colegi, suprapusă peste situaţia economică dură, care poate transforma cât ai zice releveu un arhitect într-un agent de vânzări? Nu putem şti, dar fraza a fost rostită. Şi ea sună, în esenţă, cam aşa: să-i pregătim bine, ca să ne fure pâinea?
În acest moment, situaţiile posibile sunt două: fie tânărul este hoţ care fură pâinea altuia (caz în care profesorul său este absolvit de vină, ba poate fi chiar onorat, pentru că l-a pregătit pe student la un nivel suficient de ridicat pentru a fi capabil să fure pâinea altuia, simbolic fireşte), fie avem de-a face cu un incompetent care nu poate fura pâinea nimănui, dar şi-ar putea fura căciula – puţin probabil, dacă a fost angajat, putem presupune că a avut pile. Restrângem plaja dubiilor – fraza nu a fost spusă retoric, ci ascundea determinarea de a nu-i învăţa pe studenţi suficientă meserie încât să poată fura pâinea cuiva (simbolic, fireşte…). Este deci de presupus că o parte din studenţii care au început studiul arhitecturii în 2012 la o facultate dintr-un important oraş românesc să aibă nişte lacune, mai mari sau mai mici, în funcţie de gradul de responsabilitate al fiecăruia. Rezultatul, în timp, ar putea fi oraşe alandala, case urâte, dar invariabil mari, cartiere înghesuite şi fără nici un Dumnezeu (în acest caz, Dumnezeu ar putea fi înlocuit cu sistematizarea, dar e o blasfemie, nu?).
Orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare.
S-ar putea însă să greşesc şi să fac din ţânţar armăsar. Oricum, acest subiect a fost tratat în două maniere diferite – staţi cu ochii pe facebook!
